Stau ascunsă în primăria din sat și mă gândesc serios dacă nu au un loc de muncă disponibil, măcar part-time:) Nu de alta, dar e ușă în ușă cu grădinița la care azi l-am dus pentru prima oară pe D.
În viața mea nu am trăit asemenea sentimente puternice și contradictorii. Nici măcar când l-am născut, pentru că, vedeți voi, nu e ca în filme, sau nu a fost cazul meu. Când mi l-a dat în brațe eram doar uimită de cât de mic e și că e al nostru! Atașamentul urma să vină.. zi cu zi, oră de oră, minut de minut, scutec după scutec si plâns după plâns, legați noi doi, timp de 2 ani și 10 luni.
Asta înseamnă vreo 25.000 de ore de stat non stop, eu cu el. Am alungat împreună nopțile lungi, durerile de colici, de dinți, febra, supărările, frustrările. El a descoperit lumea pentru prima oară, iar eu am redescoperit-o prin ochii și inocența lui. Ne-am enervat dar ne-am și împăcat, ne-am jucat, am gătit împreună, am învățat că ne putem baza mereu unul pe celălalt.
Și acum, societatea zice că trebuie să nu mai fiu eu cea pe care o caută si o simte din priviri, că trebuie să le mai facă loc în inima lui și altora. Și e perfect normal acest sentiment, știu asta. Dar mi-e teamă că după ce va începe să împartă dragostea cu alții, bucata care mi se cuvine se va micșora.
Am ajuns la grădiniță toți 3, și pe rând a plecat Ș, apoi eu. Pe educatoarea lui am cunoscut-o acum. Cred că e mai tânără decât mine și o cheamă tot Alexandra. Cred că nimic nu e întâmplător, așa că aleg să iau asta ca pe un semn bun. Oricum copilul mă strigă uneori pe nume și pe mine, „Aleska”, așa că o să îi fie ușor.
Am stat cu el vreo 20 de minute, apoi am plecat în urletele lui, dar era în brațele directoarei. Am întors capul ca să nu mă vadă plângând.
E unul dintre multele momente intitulate sugestiv de popor:” numai mamă să nu fi”. Poţi fi, dar să te ții tare !
Am plecat si m-am oprit la 19 pași distanță, la primărie. Ca să treacă mai ușor timpul scriu aceste rânduri. Pentru că pe mine scrisul mă ajută, e terapeutic. Tot la muncă trag practic, doar că nu scriu despre uragane azi, ci despre emoții și sentimente. Pentru că așa sunt eu.
Deși toată lumea încearcă să mă liniștească spunându-mi toate scenariile posibile, ba că o să fie bine de la început, ba că nu, ba că e bine să plângă, ba că nu.. ei bine m-a convins o prietenă, Oana Botezatu, care a scris despre sentimentul de dor. (aici găsiţi articolul). Și brusc, empatica de mine și-a adus aminte că basmul meu preferat în copilărie era Tinerete fara batranete si Viata fara de moarte, este exact despre dorul de părinţi. Cred că m-a marcat de atunci, unde mai pui și pierderea alor mei la vârste fragede. Cum să nu îi transmit copilului, starea mea ? Cum?
Mi-am amintit apoi și de sentimentul revederii, care este cel mai plăcut, dar ca să te bucuri de revedere trebuie să experimentezi şi dorul.
Au trecut 70 de minute de când e fără mine. Supravieţuieşte. Sunt sigură. Dar eu?
Eu m-am dus să trag cu ochiul după grădiniţă, în curtea unde se joacă şi directoarea vine glonţ la mine:
” –Doamnă, cum se poate să nu mai aveţi îngheţată acasă?!”
„-Huh?!”, rămân eu șocată.
„-Copilul e bine, ne povesteste tot„, continuă râzând doamna directoare. Acum brusc mi-e teamă de ce poate divulga din casă, dar bani nu am la saltea, deci e ok:)
„-Lăsați-l și la masă„, mă sfătuiește ea.
„-Sigur! ”
Mă duc la magazin să-mi iau o cafea şi ceva de mâncare. Îi iau și lui pufuleţii preferaţi, așa, ca să fie revederea mai dulce ( sau, mă rog, sărată în acest caz:))
Stau pe scări, la ieşirea din gradiniță. Lângă mine apar alţi doi părinţi care sprijină scările.. mai e loc de vreo 5 -6;) Directoarea trece râzând: „vă fac o poză?”
Nu ne cunoaştem părinţii între noi, dar împărțim niște biscuiți interziși copiilor. Aşa, ca să treacă timpul mai repede. Par oameni de treabă, blânzi, liniştiţi dar cu emoţia în gât. Ca mine.
Și asteeptăm.. fata lor iese prima, toată un zâmbet:” Gata, merg acasă!”, strigă micuţa fericită.
Eu încep să dau târcoale pe la geam deja, ca o leoaică. Îl văd pe D. de mână cu educatoarea lui. Linistit, se uită curios la copiii care se pregătesc de somn. Mă fac nevăzută. Apoi mă cheamă educatoarea.
Nu știu care dintre noi doi a fost mai fericit de revedere şi cine a avut emoţii mai mari, sau dacă se pot măsura, dar pe mine mă bușea iar plânsul de dor, iar el era fericit și se lăuda în gura mare” a venit mamaaaa, a venit mamaaa„!
PS: această postare a avut nr 100 pe blog. Simbolic, nu?
Leave a Reply