Să intri într-o grădiniță sau creșă în primele zile când începe anul școlar este tortură atât pentru părinți cât și pentru copii. Ne temem să nu traumatizăm copilul lăsându-l în Valea Plângerii. Și e normal. Sunt un părinte groaznic pentru că îl aduc la grădiniță unde toată lumea plânge la despărțire? Mai bine găsesc o soluție și îl țin acasa..Gata de mâine nu îl mai aduc, dar stai cu cine îl las? Cam astea sunt gândurile care ne trec prin minte.
Oricât de minunată ar fi grădinița, este firesc pentru copii să nu vrea să rămână acolo ore în șir fără mama. Nu au repere, mai ales dacă vin pentru prima oară: Unde stau? Unde mănânc? Unde mă duc dacă mă lovește colegul sau dacă mă lovesc? Dacă îmi e sete, cui îi cer apa? Unde merg la baie? Când vine mama? Ce fac acum? Ce urmează? Copiii noștri sunt debusolați, speriați, la fel și noi.
Primul an de creșă sau grădiniță nu este greu, este imposibil. Chiar și cu cea mai blândă educatoare, într-o lume ideală în care nu sunt mulți copii de care să aibă grijă, copilul va simți dorul mamei și va plânge. Nici nu vreau să știu cum e la creșă unde sunt copii de 2 ani sau mai mici chiar, rupți de mama, singura de care au stat lipiți fiecare secundă de când s-au născut.
Primul an de colectivitate când sunt așa de mici e cu multe suișuri și coborâșuri, nu poți să ai un plan sau o predictibilitate. Azi e bine, mâine plânge, a treia zi nu mai iese din casă, ca apoi să se îmbolnăvească, și tu nu îți explici de unde a luat vreun virus dacă nici nu a stat cu copiii?
Cum putem să îi ajutăm? Să rezistăm. Cheia e la noi, adulții. Trebuie să avem încredere în locul pe care l-am ales pentru copilul nostru. Dacă am încredere că e un loc unde se va juca și va avea ce să învețe, unde va fi stimulat și îngrijit, deja lucrurile vor începe să se așeze emoțional. Mai întâi pentru noi, apoi și pentru copii pentru că le transmitem siguranță.
Trebuie să rezistăm tentanției de a-i ține acasă dacă plâng, să luăm fiecare zi așa cum vine, să ne bucurăm de fiecare metru în plus pe care copilul îl parcurge dimineața până la grădi și nu plânge. Dacă în prima zi plângea de acasă și nu îl puteai duce la mașină, treptat va plânge abia când intrați în grădiniță. Și credeți-mă când ajungeți în acest pas este o victorie grozavă de care trebuie să vă bucurați. Asta nu înseamnă că de acum înainte nu va mai plânge. Nu confundați această bătălie câștiga cu războiul. Vor fi fluctuații inexplicabile de la o zi la alta, dar trebuie să le luăm pur și simplu zi de zi. Să ne bucurăm de micile victorii și să strângem din dinți cât putem de tare atunci când se activează Valea Plângerii.
Chiar și în ziua în care copilul nu vrea nici în ruptul capului să intre în grădiniță, primești o poză pe grupul părinților în care al tău copil se joacă și râde. Și asta ajută enorm. Te ajută pe tine părinte să simți că ai luat decizia bună, chiar dacă a fost foarte greu să o iei.
Părinților din generația noastră ni se activează fricile și amintirile noastre de când eram copii, când ne era dor de părinți, ceea ce ne face să fim mai vulnerabili și să cedăm. Cu cât suntem mai nehotărâți, cu atât îi va fi și mai greu copilului să se adapteze.
Oprește timpul
După prima săptămână încă mă simt împrăștiată în mii de bucăți, defazată, nu mi-am găsit ritmul. Parcă viața a luat-o pe repede înainte și nu mai reușesc să o ajung din urmă. De când am schimbat programul, parcă totul este înghesuit în extremele zile: dimineața și seara.
Dimineața într-o oră trebuie să trezesc doi copii, care mai de care mai supărați, cu răbufniri și care îmi întorc spatele cu talent. Trebuie să îi conving să și mănânce, să se și spele pe dinți și să se îmbrace, toate la timp, eventual fără o oprire și la baie. Uneori cu cel mic nici nu pot ajunge la mașină. Se întâmplă. Respir și încerc să opresc timpul. Cum? Nu îmi mai las mintea să se gândească că e prea târziu, că nu mai ajungem la grădi sau eu la serviciu. Îl ascult doar pe el și reușesc să opresc timpul pentru creierul meu. Știți ce rezultate miraculoase am avut în doar 2-3 minute pe care o minte agitată și grăbită le-ar fi perceput ca fiind o jumătate de oră?
Respirați, luați fiecare zi și minut ca atare. Va fi puțin mai bine zilnic. Promit.
Cum se vor întoarce copiii nostri la grădiniță din toamnă? Ce facem cu fricile noastre?
Leave a Reply