Timp de 2 ani, zi și noapte, 17.520 de ore am stat lângă D. Din secunda în care a ieșit din mine am fost nedespărțiți, chiar dacă a fost tăiat cordonul ombilical. M-am bucurat de doi ani plini de prime dăți.
Am savurat primul zâmbet, primii pași, primul cuvânt, primul mama, primul pipi înafara scutecului, primul somn în patul lui, prima plimbare în parc, prima jucărie, prima oară când a scuipat legume, prima oară când a făcut o prostie, prima oară când mi-a zâmbit, prima oară când s-a ridicat în piciorușe.
M-am speriat când tușea, era răcit, sau avea febră. Nu știam ce să fac, însă am descoperit cu timpul că e SUFICIENT doar SĂ FIU lângă el.
Am fost recunoscătoare pentru această perioadă în care am învățat să fiu mamă, în care am renăscut și eu. Pentru nimic în lume nu aș fi renunțat la cei doi ani în care am crescut amândoi împreună.
În 2019 a venit micul Blond și am mai petrecut acasă aproape 17.520 de ore și împreună cu el: zi și noapte. De data asta însă, aceste ore însă au fost împărțite la 3, nu la 2, căci acum aveam încă un copil acasă, deși jumătate de zi o petrecea la grădiniță.
Așadar, trag linie și ies la socoteală patru ani (35.040 de ore!!!!) plini de bucurii, fericire, râsete, chicoteli, jucat pe covor, tras de păr și smuls ochelari, aruncat cu mâncare pe pereți, mers la cumpărături cu copiii, petrecut timp în mașină pentru că adormeau și nu mă lăsa inima să îi trezesc.
Dar în acești ani au fost și multe momente (poate mai dese) de oboseală cronică, mâhnire, frustrare, nervi, plânsete, lacrimi (DE AMBELE părți, eu și copiii). Și totuși, TOT NU aș renunța NEVER EVER la acești 4 ani în care i-am privit cum devin din bebeluși, mici oameni tot mai conștienți de corpul și personalitatea lor. Cumva lucrurile se echilibrează. Știu.
Anii aceștia îi voi ține veșnic întipăriți în minte, pe retină, și-mi vor fi alinare când ei vor și adolescenți sau chiar la casele lor. Voi ști că am făcut cea mai bună alegere să stau acasă patru ani cu ei, să descoperim lumea asta mare împreună.
Cumva, când am născut, am simțit din prima noapte că eu și copilul NU trebuie să fim legați unul de altul, să stăm non stop împreună. Nu zic că nu e minunat, dar uneori doare că nu poți respira un aer de femeie care poate decide singură când să se culce și ce să mănânce (nu resturile copiilor). Sacrificul pentru copii dus la epuizare nu ajută mamele și nici pe copii. E nevoie de mame fericite pentru a fi copiii fericiți.
După 2 ani de respirat același aer cu copiii zi și noapte, o voi face mai mult noaptea
Cred că unul dintre puținele avantaje de a trăi în România este acest concediu de creștere a copilului de până la 2 ani. DOAR CĂ …. totul se termină BRUSC și DUREROS. După 2 ani de zile în care am fost zi și noapte în fiecare secundă alături de copii, trebuie să mă întorc la muncă.
Între noi fie vorba număr zilele până când mă voi întoarce pentru că mi-e dor de microfon (de aceea nu am rezistat și am lansat PODCASTUL Cu capul în Nori), și îmi iubesc slujba la care niciodată nu am simțit că merg la muncă, DAR, în același timp o parte din mine se rupe. Brusc.
Nu o să-mi mai văd copii 24 din 24 ci, vreo 5-6 ore, dacă am noroc. Vor fi bine îngrijiți, dar gândul o să-mi fie la ei atunci când probabil voi lua o pauză de respiro la muncă. Altfel, radioul mă ține în priză destul de bine.
E nefiresc să le cerem copiilor, ca după 2 ani de joacă non stop, și în somn uneori, copiii să se adapteze într-un loc nou, la creșă cu alți copii care cer atenție, care poate aruncă cu jucării și se manifestă mai urât, cu altcineva care are grijă de ei, și nu mama.
Am plecat cu inima frântă multe luni, cu gândul că îmi las copilul unor străini 8 ore pe zi, și cu greu am înțeles că dorul e ceea ce ne ajută să ne clădim relația. Aici am scris despre prima zi la grădiniță.
Cel mai important este însă că o să îmi fie dor de ei și asta este foarte bine: să-mi fie dor, să nu mă mai enerveze plictiseala lui D., să nu îi mai aud non stop certându-se, sau cerându-mi ceva: mama, mamama, mamaaaaa!
Îmi amintesc că atunci când m-am întors la radio, după ce am petrecut 2 ani cu D. acasă, în primele săptămăni era o senzație foarte ciudată. Erau aceeiași colegi de care mi-era dor, dar legătura dintre noi se rupsese cumva.
O să fie greu, dar aleg să cred că va fi bine, că vom depăși obstacole pentru că ne va fi DOR.
Cum a fost pentru tine revenirea la locul de muncă? Ai simțit că sufletul ți se rupe în bucăți când a trebuit să lași copilul la grădiniță/ creșă?
Cum v-ați adaptat în familie?
Leave a Reply