De Ziua Lecturii (15 februarie) anul acesta îți prezint o serie de interviuri cu autori contemporani români și (nu numai) care scriu cărți pentru copii care pot fi folosite chiar și ca material didactic la ore. Sunt autori români cunoscuți și iubiți de copii și de părinți pentru că le-au deschis apetitul copiilor pentru cărți, dar și autori români care nu mai locuiesc în țară și care ne povestesc cum se încurajează cititul în țara lor, la nivel de politici publice, dar și la nivel de școală și familie.
Cât se citește în România
Se vorbește mult despre programe prin care scriitori să vină în școli, să le vorbească copiilor, dar deocamdată fiecare părinte, profesor sau autor încearcă singuri să facă aceste întâlniri. Nefinanțate însă, e greu de realizat acest proiect.
Datele nu arată bine când vine vorba despre citit în România. Anul trecut, potrivit INS 11,1 milioane de români au declarat că nu au citit nicio carte în ultimul an: 35% nu au avut timp, 32% nu sunt interesați, scria Edupedu.ro.
Motivele sunt legate de lipsa timpului sau pentru că nu au fost interesați să citească. Doar una din trei persoane de 16 ani și peste a declarat că au citit cărți 5 în ultimul an. Femeile sunt mai interesate de citit decât bărbații, iar la oraș se citește de 2,3 ori mai mult decât la sate.
Olina Ortiz, autoare a zeci de cărți pentru copii, deschide seria interviurilor. Aici găsești și câteva recenzii ale unor cărți ale sale și de aici le poți comanda.
Despre Olina Ortiz: A scris 32 de cărți pentru copii și are peste 110.000 de exemplare vândute. A scris seriile Robo Bobo, Aivoie Naivoie, Cu Ariciul la scăldat, și multe alte cărți împreună cu Oana Moraru, care conțin exerciții și pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă textul și pe părinți să îi sprijine. Numele său este un pseudonim, așa cum spune și ea în acest interviu: “Nu mai e acum un secret că și numele cu care semnez cărțile e un pseudonim. Aș prefera să vorbească poveștile mele în numele meu, să conteze mai mult „ce a mai scris Olina Ortiz” decât „cine e Olina Ortiz”.
-
Cum ai încuraja cititul în familie și la școală?
Olina Ortiz, autor: Mai întâi, cred că e esențială interacțiunea cu cărțile la 0-3 ani. Eu am publicat, la editura Univers, o serie specială pentru această categorie, niște povestioare scrise în versuri și, evident, ilustrate. A avut un mare succes. Aș zice chiar neașteptat. Părinții continuă să-mi scrie, la șase luni de la apariție, cât de bine se conectează cu micuții lor prin aceste povestioare. Nu sunt niște texte simpliste, de genul – „acesta este un…”, „aceasta este o…”, ca multe traduceri pentru aceste vârste. Acolo e chiar o scurtă narațiune, cu o intrigă sau un conflict (copiii iubesc asta), care se cere rezolvat până la final. Imaginile ajută și ele, firește. Doina Zavadaschi le-a ilustrat cu măiestrie. Ajută și rimele, și onomatopeele sau interjecțiile, fără îndoială, le dă o muzicalitate, dincolo de sensul cuvintelor. Dacă de la vârste fragede copiii interacționează cu acest gen de povești, cred că mai târziu sunt șanse mari să avem cititori îndrăgostiți.
Evident, și în perioada 3-8 ani trebuie menținut interesul pentru povești. Aici, împreună cu Oana Moraru, am încercat să le oferim părinților și copiilor mai mult decât niște povești care se citesc o dată sau de două ori, după care sunt abandonate. La sfârșitul acestor povești, Oana propune niște exerciții pe marginea lor. Astfel, cartea devine mai mult decât o carte, devine un prilej de exersare a atenției, a gândirii, a altor funcții cognitive, desigur, cu ajutorul părinților sau al dascălilor. Cititul în sine nu mai e doar o activitate plictisitoare înainte de culcare sau într-o oră oarecare la școală, ci un antrenament al mușchiului minții, unul care ajută enorm copilul în perioada de pregătire școlară. Cred că, având aceste experiențe timpurii, copilul ajunge să privească altfel cărțile și cititul. Cititul devine o provocare, iar cărțile niște obiecte magice. Cititul devine o activitate la fel de atractivă ca activitățile fizice sau sportul, și ele atât de necesare. Așadar, acasă sau la școală, cărțile trebuie tratate nu doar ca niște obligații sau ca izvor de cunoaștere. Cărțile trebuie să fascineze copilul prin consecințele descoperite asupra minții sale.
-
Ce idei ai pentru încurajarea cititului la nivel de politici publice? Poate vouchere de cărți sau programe?
Olina Ortiz, autor: În primul rând, sper ca guvernul să mențină taxe reduse, măcar așa cum sunt acum (și mă refer la TVA), pentru a avea o piață a cărții. Părinții, cu salariile adeseori foarte mici, trebuie să-și permită să cumpere o carte pentru copiii lor. Bibliotecile ar trebui să aibă bugete mai generoase pentru cei care ar dori să împrumute o carte. Școlile trebuie să își creeze propriile lor rafturi și o listă bibliografică. Bugetul pentru manualele școlare ar trebui mărit și el, pentru actualizarea textelor. Sigur că poate fi conceput și un sistem de vouchere, poate pentru familiile sărace, pentru mediul rural. E nevoie de bani, fără îndoială, și de politici publice, dar probabil ar fi banii cel mai bine investiți pe termen lung, bani pentru construcția autostrăzilor cunoașterii, nu a celor rutiere, bani care vor aduce o creștere exponențială în dezvoltarea resursei umane.
-
Ai fost în vizite la școli? Ai vorbit cu elevii? Le place să cunoască scriitori?
Olina Ortiz, autor: În general, aș zice că destul de puțin. Programul meu e uneori foarte încărcat. Alteori lipsesc din țară pentru câteva luni. Am primit multe invitații și a trebuit să le refuz. Pe de altă parte, am o reținere să apar public. Nu mai e acum un secret că și numele cu care semnez cărțile e un pseudonim. Aș prefera să vorbească poveștile mele în numele meu, să conteze mai mult „ce a mai scris Olina Ortiz” decât „cine e Olina Ortiz”. Dar, altfel, am avut contact cu micuți de diverse vârste, cu ajutorul Oanei, care organizează anual taberele de vară. Acolo s-au născut câteva povești minunate, cum ar fi Robo Bobo. Oana Moraru mă ajută să înțeleg mai bine temele de actualitate, nevoile copiilor care pot fi satisfăcute prin lectură. Copilul din mine încă e viu și el mă inspiră cel mai mult.
-
Dacă un copil refuză să citească lecturile obligatorii, ce poate face părintele și profesorul să îl atragă? Crezi că trebuie să existe lecturi obligatorii?
Olina Ortiz, autor: Poate că e nevoie de câteva texte fundamentale, mai ales în manualele școlare, niște texte la care să se raporteze toți copiii de vârstă școlară. Dar, și aici, cum am mai zis, e nevoie de o actualizare, care, din ce am înțeles, nu se face din cauza lipsei banilor pentru drepturi de autor. Din cauza asta se folosesc texte vechi, „clasice”, să le zicem. Unele nu mai sunt deloc actuale la nivel de limbaj și de experiență, chiar dacă, din punct de vedere literar, sunt niște bijuterii. Poate că listele acestea cu „lecturi obligatorii” ar trebui să fie ceva mai scurte și mai diverse (adică să fie incluse și texte mai noi). Cred că trebuie îmbunătățită orientarea lecturilor pentru copii, pentru a evita încorsetarea și impunerea. Cred că e nevoie de o mai mare libertate a dascălilor și părinților în alegere.
-
Avem o piață care abundă în cărți pentru copii, de tot felul, dar am observat că aproape toate editurile au dezvoltat piața de fantasy pentru copii. De ce oare și să fie acesta un secret pentru a-i încuraja să citească? Care e trendul din punctul tău de vedere? Ce preferă copiii să citească?
Olina Ortiz, autor: Sigur că orice poveste trebuie să îl stimuleze pe copil să viseze, să dea frâu liber imaginației. Poate fi un ingredient important pentru autor, dar, da, poate fi și un ingredient pentru o dragoste durabilă între cititor și carte. Ca să înțelegi lumea în care trăiești, trebuie să fii capabil să imaginezi cât mai multe variațiuni ale ei. Cred că și un mare matematician, și un mare fizician trebuie să rămână îndrăgostiți de posibilități, ca să poată face un pas mai departe. Rigoarea științelor, deși necesară, are efectul nefast de a restrânge, de a pune limite. Mintea oamenilor trebuie educată de la vârste fragede să îndrăznească. Se pune destulă disciplină în ea, școala nu suferă din cauza asta. Nu știu dacă „fantasy” e un trend, dar dacă e, e unul bun, necesar.
-
Copiii care citesc singuri – îi ajutăm să își aleagă cărțile? Ce facem dacă nu ne plac nouă, părinților cărțile pe care și le aleg ?
Olina Ortiz, autor: După 10 ani, e mai greu să impui copilului anumite lecturi. De aceea și părinții devin mai rezervați în a le cumpăra copiilor cărți. De obicei, copiii își aleg singuri cărțile și contează mai mult circulația în cercurile relevante (colegi de școală, prieteni). Până la 10 ani, e bine să aibă și părintele un cuvânt de spus, dar aici părintele cred că trebuie să fie un pic mai relaxat. La noi, din ce am observat eu, încă părinții sunt foarte anxioși legat de efectele pe care le-ar putea avea anumite lecturi asupra copilului și tind să-l izoleze în povești colorate în nuanțe de roz. Totul e bine și frumos, lumea e o bulă a binelui, să evităm contrastele, să ignorăm defectele. E un pic exagerat. Copiii ar trebui să știe, cred, de la cele mai fragede vârste, că există contraste, există tensiuni, că asta e esența (și până la urma motorul) lumii în care vor trăi. Idealizările, prin acest superprotecționism al lecturii, pot avea efecte nocive mai târziu. Adultul trebuie să fie nu doar funcțional, dar și angajat pe drumul cunoașterii de sine, fără frici, fără negarea realității, gata să îmbrățișeze viața așa cum e. Ficțiunea este adesea un mod de a lua contact cu această complexitate a lumii și un mod de a gestiona propriile emoții, iar o ficțiune bună are, inerentă, lupta între bine și rău. Dar uneori, noi, adulții, preferăm să ocultăm „răul”, să-l ascundem de copil, sau, poate chiar mai grav, să-l „moralizăm”, să-l punem în niște tipare foarte stricte, ghidate de credințele noastre”.
6 Comments