Ideea ca de Ziua Națională Lecturii, și nu numai, scriitori contemporani să meargă în școli să le vorbească elevilor depre cum se scrie o carte, apare chiar și în recomandările Ministerului Educației. Avem atât de mulți autori buni, tineri care scriu cu plăcere și mai ales pe gustul copiilor de azi. Dacă nu ajung ei în clase, i-am invitat eu pe câțiva autori cunoscuți și îndrăgiți să le dea profesorilor câteva sugestii, cum să împrietenească elevii cu cititul pentru că Ziua Națională a Lecturii este mai mult legată de activitățile de la clasă.
- Ioana Chicet-Macoveiciuc scrie pentru copii dar și pentru adulți. O cunoașteți și o citiți pe blogul ei Prințesa Urbană. Copiii îndrăgesc seria cărților cu Ema și Eric, în special, dar Ioana are zeci de cărți pentru copii ce ating diverse teme, pline de umor și mai ales educative. Am mai vorbit cu Ioana despre cum împăcăm cărțile cu tabletele, aici.
“Dragi educatori, învățători și profesori,
Pentru a face cititul interesant pentru copiii din clasă, recomand întâi să-i implicați în alegerea titlurilor pe care le citiți împreună.
Alegeți șase cărți pentru nivelul lor, pot fi contemporane sau din literatura clasică, le prezentați copiilor și îi invitați să voteze, după ce le prezentați regulile votului corect.
Citiți-le implicat, pe voci, fără pauze de analiză în primă fază. Bucurați-vă de poveste.
Faceți după lectură un club de carte. Discutați despre personaje, despre momentele cheie, intenția autorului, mesaje principale.
Organizați o activitate în care copiii să lucreze cu mâinile o temă legată de carte. Să coloreze, să bricoleze un personaj sau o scenă.
Organizați un concurs cu informații din carte, poate fi un test grilă sau un concurs de recenzii.
Duceți copiii în excursie în librăria sau biblioteca din oraș. Arătați-le rafturile organizare pe vârste și domenii. Discutați despre bogăția fiecărei cărți.
Fondați o mică bibliotecă a clasei.
Nu faceți din citit o corvoadă, ajutați copiii să descopere bucuria și plăcerea cititului pas cu pas, împreună!”
- Cristina Andone, autorul seriei Dar Motan, Povești din Pădurea Muzicală, prin care își propune să îi împrietenească pe copii cu muzica clasică, și seria Nesupusele, despre femei din istorie care nu sunt prea cunoscute. Cristina a scris și seria Banilor Bine crescuți. Aici găsiți și un interviu cu personajul Dar Motan.
“Misiunea noastră, a părinților și a profesorilor, de a-i aduce pe copii mai aproape de carte, nu este doar despre accesul la informație, nici despre performanță școlară și nici despre cartea în sine, ca artefact. Este despre antrenarea discernământului, a toleranței, a unei viziuni mai largi asupra lumii.
Dacă ne așezăm în toate punctele pe care ni le propune lumea literaturii și a cărților, în general, vom fi nu doar oameni de viziune mai largă ci, poate, oameni mai buni”.
- Monica Mereuță, psihoterapeut și psiholog, autorul cărții Milo și domnul Trebuie,
Văd lectura și implicit cărțile ca pe ceva foarte apropiat de mine și nu pot vorbi despre ele la modul general. Lectura și cuvintele, din toate timpurile, au avut puterea de a nu se pierde. Până au ajuns la a fi pe hârtie și chiar în era digitala, unele cuvinte s-au încăpățânat să rămână mii de ani pe pereții unor peșteri, de exemplu! Azi, suntem toți captivați de mulți stimuli. Tehnologia ne catapultează în ceva ce ne face să ne simțim “hrăniți” imediat. Oare e așa?
Lectura e vindecare, putere, cunoaștere! Lectura e terapie. E dezvoltare. E integrare și comunitate! Cărțile și lectura sunt un mod de viață care te ajuta să crești! Când asta ne dorim să ajungă la copiii noștri, e nevoie să vadă un adult care iubește lectura! Poveștile ne formează! Ne ajută să ne dezvoltăm! Ne ajută să ne punem întrebări. Ne ajuta să punem limite!
Lectura ca și o alta formă de artă îi ajută pe copii să exploreze lumi și emotii noi, dar mai ales le lasă spațiu și timp să își formeze propria percepție, despre lume cu tot ce înseamnă ea! Lectura protejează și nu protejeazp, dar întotdeauna crește!
Ca terapeut specializat în lucrul cu copiii și adolescenții văd zilnic în cabinet puterea poveștilor, a lecturii! Copiii au nevoie de povești. Au nevoie să-și spună propria poveste, dar adesea prind curaj să-și împărtășească propriile povești, dacă un personaj a trăit ce trăiește și el! Povestea și uneori repetarea poveștii e un puzzle care se tot îmbină! Copiii au nevoie de ele pentru a ști despre bine și rău, despre greu și ușor, despre iubire, dar și despre emoții care nu sunt deloc line sau colorate precum un curcubeu! Lectura și cărțile sunt una și aceiași acțiune, dar amândouă sunt atât de diferite și atât de speciale în modul în care ne oferă ceea ce avem nevoie!
Mi-ar placea ca orice școală să aibă un spațiu de lectură! Să aibă un club de lectură lunar! Să invite autori și să vorbeasca despre cărți! Nu știm că ceva ne place mult, dacă nu îl practicăm!
- Alex Moldovan a scris Olguţa şi un bunic de milioane, romanul lui de debut, care apoi a generat o serie întreagă. A mai scris Povestiri de citit pe sub bancă, iar Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.
„În absența unei clase politice responsabile și competente care să inițieze și să finanțeze o schimbare structurală a întregului sistem de învățământ din România, o strategie care ar putea funcționa la scară mică ar fi participarea la orele de limba română a unor scriitori în viață pe care elevii să-i întâlnească periodic, cu care să stea de vorbă despre scris, citit sau despre viață pur și simplu, doar că pentru asta ar trebui multiplicați de câteva zeci sau sute de ori acei scriitori care ar merita invitați cu folos.”
- Raluca Poenaru este scriitoare și locuiește în Germania. A câștigat Trofeul Arthur (Marele Premiu, ediția a V-a) cu romanul pentru copii „Pericol”. A publicat volumele: „Pericol”, „Pericol la petrecere!” și „Pericol la mare!”, apărute la Editura Arthur. Pentru copii mai mici a scris „Plufii”, apărută la Vlad și Cartea cu Genius.
“La orele de germană se studiază un anumit gen literar (reportaj, povestire, legendă, basm) cu exemple de texte foarte atrăgătoare pentru copii (ușor de înțeles, amuzante, pline de acțiune sau de suspans etc.) iar la test, copiii trebuie să scrie și ei ceva de genul respectiv. Învață despre legendă, la test trebuie să scrie o legendă.
În orele de germană există un anumit interval de timp dedicat lecturii. Copiii trebuie să citească în fiecare săptămână cam 50-75 de pagini dintr-o carte (aceeași carte pentru toți, carte pe care o primesc de la bibliotecă). În clasă urmează să vorbească despre ce au citit, să comenteze, să continue povestea cum vor ei, să explice deciziile personajelor, să citească pe roluri, să schimbe registrul vocabularului folosit etc. Cărțile alese sunt ușor de citit și au un anumit profil: cărți funny, cărți polițiste, cărți SF și așa mai departe. Copilul meu cel mare e în clasa a 9-a și abia acum a studiat ceva din Goethe, dar nu Faust.
Pe tot parcursul anului, fiecare copil trebuie să citească și să prezinte o carte care îi place lui. Copilul face un fel de afiș pe care scrie titlul, autorul, editura, anul apariției, câteva idei din carte, lipește poze sau desenează ceva, face un joc pentru ceilalți copii (un labirint, elemente din carte ascunse în afiș pe care copiii trebuie să le găsească etc.). După ce prezintă cartea, copilul citește câteva fraze sau câteva pagini care l-au impresionat.
De două ori pe an vine în clasă un scriitor care își prezintă cartea, citește un fragment din ea și vorbește cu copiii despre tema cărții.
În școală se organizează concursuri de proză scurtă, povești, articole de ziar, reportaje. Se organizează cursuri suplimentare pentru cei pe care îi interesează cărțile, un fel de cenacluri.
O dată pe lună (doar la clasele I-IV) vine autobuzul bibliotecii, un autobuz care are înăuntru canapele, fotolii și rafturi cu cărți. Toți copiii din clasele I-IV au abonament la bibliotecă și nu am auzit de niciun copil care să nu fugă la autobuz să împrumute cărți. Poate împrumuta câte cărți vrea, chiar și 10 cărți, filme și jocuri video sau clasice (cu zaruri, cu pioni). Astfel copiii înțeleg că nu se trage o linie între cărți și filme/jocuri. Sunt toate împreună în autobuzul bibliotecii. Dacă autobuzul ajunge în timpul orei de germană, nu se mai face ora. Merg toți la autobuz.
În clasă există un dulap în care fiecare copil aduce o carte pe care o ia înapoi la sfârșitul anului. Sigur că nu citește nimeni în pauză. Dar dacă lipsește un profesor vine cineva care stă cu ei, iar ei iau câte o carte de acolo și citesc. Dacă le place cartea, o pot lua acasă să o termine”.
Un articol deosebit de interesant.
Eu sunt scriitoare și profesoară de Limba și literatura română. Predau în mediul rural. Mă preocup în mod special de promovarea lecturii și a scriitorilor români. Copiii, majoritatea, sunt avizi după lectură. Problema e că acest interes se pierde treptat atunci când se promovează alte lucruri, adesea dăunătoare, iar părinții, ca și mulți dintre adulții care îi înconjoară, nu citesc deloc.
Un adevăr dureros este și faptul că multe biblioteci școlare sau comunale sunt închise sau sunt foarte slab dotate.
Creed că elevii dvs sunt foarte norocoși să aibă o profesoară care este si scriitor și care îi ajută să le placă lectura. DIn păcate sunt de acord că ce fac acasă părinții se reflectă mult în viața copiilor, mai ales legat de citit. Multumesc pentru mesaj.