Prima zi de școală a ajuns la fel de aglomerată ca perioada sărbătorilor de Crăciun. Un trafic de coșmar și probabil mulți nervi în trafic, iar noi părinții suntem încărcați, copleșiți chiar emoțional, ca să ajungem la timp cu copiii la școală și grădiniță. Recunosc, nu mă regăsesc în acest peisaj pentru că școala noastră e aproape în sat și am putea merge și pe jos. Chiar și așa, grădinița este în dreapta, iar școala în stânga, noroc că sunt la ore diferite festivitățile ca să putem ajunge la ambele.

Dar știu că nu toți părinții pot face asta, nu au acest lux, mai ales cei care locuiesc la oraș și poate au ales școli aflate la depărtare de casă. Dar măcar un părinte trebuie să ajungă la festivitatea copilului sau unuia dintre copii. Aș zice, obligatoriu.

Indiferent de cât de obosiți suntem, oricât nechef avem să petrecem ore în curtea școlii cu gândul la propriile amintiri din școală, copiii noștri nu trebuie să vadă asta: fiți acolo pentru ei, cu ei, cu toată inima. Au nevoie să ne vadă entuziaști, nu triști și nervoși la volan, poate să dansăm și cântăm în mașină cu muzica tare, să le creăm o stare de bine, să le povestim de momentele frumoase când noi ne bucuram că ne revedem colegii, molipsidu-i astfel și pe ei de acest sentiment. 

Am rămas niște părinți anxioși, care se tem de condițiile de la școală sau grădiniță, care se gândesc cu groază că li se va cere iar săpun, hârtie igienică și bani pentru jucării și rechizite. Părinți anxioși în privința învățătoarei, a școlii, a colegilor, a părinților.

Doamne, cât le punem în cârcă copiilor fără să vrem. Așa eram și eu acum vreo 2 ani, mai ales când a început D. școala. Voiam să știu cum e doamna la clasă, cum e relația ei cu părinții, cât de dedicată este și tot așa. Nu pot nici să condamn această atitudine a părinților în special în cazul în care copiii abia încep să între într-o nouă colectivitate. Frica de necunoscut într-un stat în care cei care sunt la conduce mint și omit lucruri ne-a făcut să ne simțim așa.

Mi-au scris părinți îngrijorați că au auzit că li se schimbă învățătoarea. Nu e un capăt de lume și nici motiv de revoltă a părinților. Trebuie să învățăm să ne adaptăm și noi și mai ales copiii la lumea reală în care trăiesc. Și micul Blond va avea o a treia educatoare, știu că nu va fi ușor, dar nu putem decât să fim deschiși la ce urmează pentru că și copilul să simtă asta și să nu simtă teamă de necunoscut.

Când lași copilul de 2-3 ani la creșă adaptarea este grea pentru părinte și pentru copil. E nevoie de răbdare și încredere, să lăsăm lucrurile să se desfășoare și sigur să intervenim unde avem suspiciuni serioase.

Noi, părinții, dăm tonul în prima zi de școală

Atitudinea noastră față de școală și chiar față de această primă zi se transmite și către copii, fără să ne dăm seama, uneori, fie că ducem sau nu flori la școală sau la grădiniță educatoarei sau învățătoarei, fie că întârziem (până la urmă și asta poate fi o amintire amuzantă în sine, clasa și colegii nu pleacă nicăieri), fie că ratăm discursurile directorilor sau autorităților (îmi doresc să fie cât mai puțini primari în școli, să stea la ei în primării, și preoții la biserică).

Tot noi dăm tonul la ședințele cu părinții, fie că intrăm pentru prima oară în grădiniță sau creșă sau școală, trebuie să ne gândim bine care este direcția pe care vrem să o urmăm în anii ce urmează: vrem să fim părinții care fac ce dictează majoritatea, vrem să fim părinții prea implicați și prea cicălitori sau să încercăm să găsim și aici un echilibru, oricât de mic.

Nu uitați, ești #influencerulcopiluitau.   

https://alexisme.ro/2022/09/04/prima-zi-de-scoala-asteptarile-parintilor-cantaresc-mai-greu-decat-emotia-copiilor/