Cartea Acasă, de Ioana Chicet-Macoveiciuc este un pansament de care generația noastră are nevoie: fie că te-ai gândit vreodată (cel puțin) să pleci din țară, fie că ai vrut să rămâi pentru aceleași motive pe care le simțim cu toții (rădăcinile, legăturile puternice cu prietenii și familia extinsă), Ioana nu judecă și mai ales nu își apără dreptul de a emigra. Din contră, simte, trăiește, explorează toate durerile și stările prin care treci atunci când decizi că vrei să pleci. Că nu mai poți. Că ți-a ajuns, că e ok să încerci, că nu trebuie să fie într-un anumit fel, că e dureros, că e greu. Și uite, așa, Ioana ne invită atât de frumos și blând în inima ei:
Bun venit în camerele inimii mele. Nu te aștepta să le găsești în bună ordine. Nu am una cu amintiri frumoase din copilărie, alta cu butoaie tulburi din adolescență, una plină cu plusuri și alta Zen, cu balansoar și flori la geam, pentru actul al doilea al vieții mele. În inima casei mele este devălmășie. Am renunțat de mult la rafturi și sertare. Ușile camerelor sunt deschise lucrurile se mută singure dintr-o cameră în alta precum pisicile leneșe care caută mereu raza de soare de pe parchet (…)
E o carte care îți poate da curaj, dar nu e scrisă pentru a convinge pe cineva să facă acest pas, ci mai degrabă să vindece, să te țină de mână, să te consoleze și dacă ești acela care a vrut să plece dar nu a reușit să o ducă la capăt.
Deși inițial era doar un jurnal pentru ea și familia ei, Ioana a decis să îl publice pentru a face bine și altora care trec prin aceleași sentimente. Să nu mă înțelegeți greșit. Cartea nu este dedicată celor care se gândesc să emigreze, tocmai de aceea spun că este atât de bine construită pentru că e scrisă cu sufletul pe tavă. Cu rănile la vedere. Și în mod sigur orice cititor din generația noastră se regăsește cel puțin în copilăria Ioanei și în alte situații din prezent. E o carte asumată în toate privințele și poate asta iubesc cel mai mult la ea. Că nu caută motive, ci le expune, că nu caută vinovați.
Eram amândoi pe balcon, copiii dormeau deja, era întuneric și răcoare. Am tras aer în piept și i-am spus omului meu:
-Scoate-mă din țara asta, nu mai pot trăi aici. Nu mai pot munci, nu mai pot spera, sunt furioasă, mă sunt inutilă, te rog, scoate-ne de aici.
Tatăl lui murise cu câteva zile înainte în spitalul din Suceava. Îl îngropaseră într-un sac, singur, au primit un fimuleț strâmb și tremurat de la un gropar. Era pandemie și nimic din ce era uman nu mai conta.
(…) – Unde ai vrea? m-a întrebat.
-Oriunde, unde vrei tu.
-Știi că dacă mă lași pe mine să aleg, eu o să zic…
– Olanda, am zis amândoi deodată și am zâmbit amar.
-Dar tu nu vrei acolo, că plouă mult și e limba dubioasă, mi-a spus.
-Eh, o să mă obișnuiesc cu ploaia, o să învăț limba. Cât de grea poate să fie? Nu e chineză, dă-o-n colo..
– Ești sigură?
-Nu sunt sigură.
-O să fie greu. O să pierzi tot ce ai construit aici.
-Da știu că o să fie greu, dar și să stau e greu. De fapt, a devenit imposibil. Și cred că dacă am construit bine, nu o să se năruiască.
Cartea trece prin toate stagiile durerii, schimbărilor și chiar răspunde la toate întrebările care se ivesc: ce le spui copiilor? cum îi ajuți să treacă peste mutare:
-Dar mami, tu știi că acolo ne va fi mai bine?
-Nu știu, iubito, cred, sper.
-Dar nu știi sigur. Nu ai plecat niciodată în altă țară pentru totdeauna, cu copiii și cu pisica și cu toate lucrurile tale, nu-i așa mami?
Panica ce te cuprinde și nu-ți dă pace. Acea voce care îți spune că ai înnebunit să te muți în altă țară unde nici nu știi limba la peste 40 de ani cu doi copii….
Simt cum mă cuprinde un val de panică. De la ce vine? Mă cercetez. Închid ochii. Știu. Plecarea. Am înnebunit! Chiar vrem să emigrăm la 42, respectiv la 44 de ani cu 2 copii și pisică?
Și apoi despărțirea de casa ta, de amintiri, pare mereu sfâșietoare, pare că le abandonezi, că ai nevoie să le simți fizic ca să nu le uiți. Ioane trece prin toate aceste trăiri firești pe car ele mult ori le minimizam.
O să plecăm pentru totdeauna din locul nostru, din casa asta? Deschid ochii.
N-o să mai văd niciodată ușa asta de dulap când o să deschid ochii dimineața? N-o să mai miros niciodată salteaua pe care dorm de 9 ani?
Am crezut că vom trăi toată viața aici. Că în casa asta își vor aduce copiii iubiții și iubitele, că aici vor veni să ne viziteze nepoții.
Un ingredient excelent al cărții este călătoria în timp, în copilăria Ioanei, care este a noastră a tuturor, cu părți bune și cu părți mai puțin bune, apoi în adolescență, plecarea de acasă, mutarea în nenumărate case, traume și anxietăți ale vârstei. Cu toții le-am trăit într-un fel sau altul, cred că de aceea am simțit atât de aproape această carte.
Trei scări a zece apartamente pe scară. Treizeci de familii. În fiecare apartament, o familie tânără cu zero, unul sau doi copii. În medie cam trei copii pe etaj. (…) După școală și o ciorbă încălzită în viteză pe aragaz, coboram pe rând în spatele blocului. Întâi unul, apoi, trei, apoi zece.
Ce ne jucăm?
Hoții?
Hai nouă pietre!
(…) N-o să ne mai întâlnim niciodată dar anii în care ne-am văzut zilnic, toate prostiile pe care le-am făcut, toate secretele pe care ni le-am spus, praful pe care l-am respirat împreună, (…) părinții noștri care acum îmbătrânesc împreună.
Toate trăirile și îndoielile pe care le simte orice om care vrea să plece și chiar reușește să se smulgă de acasă sunt în această carte dar mai ales este o perspectivă nouă, optimistă și realistă în același fel. E grea asumarea, asumarea nu înseamnă să îți anulezi emoțiile, cum zice și Ioana, ci să le accepți, să stai cu greul și disconfortul și să iei ceva bun de acolo. Or pentru asta avem nevoie de o altă mentalitate, iar Acasă este medicamentul cel mai bun. Am tras mult de carte să nu o citesc repede, am vrut să savurez toate clipele amuzante și profunde în același timp pentru că Ioana are acest stil de a te face să râzi și în pagina următoare să între puternic în sufletul cititorului.
2 Comments