Amintirile trăiesc trei generații. După aceste 3 generații se pierd din tradiții, din istorie, se pierde o viață. Viața bunicilor noștri dacă nu am fost atenți la poveștile lor de când eram mici, viața străbunicilor dacă nu am avut norocul să îi cunoaștem. Am fi tentați să spunem că nu ne cunoaștem bunicii sau chiar părinții atunci când erau copii.
Totuși, noi trăim prin poveștile pe care le auzim în familie, spuse din generație în generație, chiar la mesele de Crăciun și la vizitele bătrânilor: despre un unchi care era mare scriitor dar nu a reușit în viață, despre o mătușă căreia îi plăcea să danseze și nu a avut curajul să își urmeze pasiunea, despre bunicul care a fost la război și a scăpat ca prin minune. Regret enorm că atunci când am locuit cu bunicii mei nu le-am ascultat poveștile așa cum meritau. Să le țin minte, să le dau mai departe moștenire în familia mea. Am câteva poze și frânturi de povești pe care insist să le povestesc copiilor.
Multă vreme am fost furioasă pe faptul că ai mei copii nu mi-au cunoscut niciodată părinții. Nu am știut cum să umplu acest gol și cel mai mult mă temeam că nu vor simți nimic pentru ei vreodată. Cum să simtă ceva pentru o bunică pe care nu au cunoscut-o? Încă mă tem de asta, dar după un interviu acum mulți ani pe care l-am făcut cu Laura Markham, când am întrebat-o cum să fac să îi cunoască copiii pe părinții mei care nu există în viețile noastre, mi-a spus așa: pune poze cu ei în casă și povestește-le amintirile tale din copilărie, cum erau ei, cum se purtau cu tine, tot ce îți vine în minte povestește-le copiilor, să fie ceva normal. Poveștile copilăriei tale. Nu pune accent pe faptul că nu mai sunt, dar când întreabă copiii, vei ști ce să le spui.
Și așa am făcut. Le povestesc despre serile de Crăciun de când eram mică, cum în aceeași zi mergeam la bunicii materni și seara în aceeași zi la cei paterni. Era mereu o bătălie nespusă: la cine mergem prima oară, aceia câștigau mai mult timp cu noi, practic. Dar le povestesc și despre zile obișnuite și întâmplări amuzante cu mama sau cu tata de când eram eu mică.
De exemplu, le-am povestit cum mamei îi plăcea mirosul de sobă, de lemn, pentru că îi amintea ei de propria copilărie la sat.
Într-o seară, când stăteam la focul de la sobă, micul Blond zice: uite, miroase a sobă, cum îi plăcea și mamei tale. În acel moment am fost fericită cu lacrimi în ochi de emoție. Copilul meu, care nu a cunoscut-o pe mama, mi-a spus ceva despre ea, de parcă și-ar fi amintit, de parcă ar fi știut de o viață. Am simt atunci că generațiile s-au unit, că ai mei copii nu îi vor uita pe părinții mei deși nu i-au cunoscut niciodată, dar vor ști lucruri despre ei ca și când i-ar cunoaște. Le spun și despre bunicii mei uneori, și mai ales ne uităm mult la poze ca să asocieze mai bine figurile, iar eu să mă cufund bine la căldura amintirilor.
Mă doare că părinții mei nu au apucat să-și cunoască nepoții, dar ei își vor cunoaște bunicii prin poveștile mele.
Nu mai am multe rude în familie, le număr pe degetele de la o mână dar ne fiecare dată când vorbesc cu ele smulg câte o amintire nouă cu mama sau tatăl meu. Așa îi simt vii, lângă mine, încă îi descopăr. Așa îmi alin și dorul.
Poveștile nu doar vindecă, ci fac ca generațiile să se cunoască între ele. De Crăciun, un miros de cozonac, sau un ornament de brad poate declanșa o avalanșă de amintiri unde să ne cuibărim. Cum vrem noi să rămânem în amintirile copiilor de sărbători? Gătind singure în bucătărie sau cu ei împreună ? Jucându-ne în familie, uitându-ne toți la un film, ieșind la o plimbare, făcând lucruri acum, în prezent? Lucruri de care ne vom bucura de 2 ori: acum și în viitor, când ne vom aminti cu nostalgie de aceste clipe trăite.
Din fericire, copiii au bunicii paterni, de la care simt iubirea bunicilor cu prăjituri și lucruri pe care le fac bunicii.
Laura Markham la București – Sfaturi de la autoarea cărții Părinți liniștiți, copii fericiți
Leave a Reply