Când mă gândesc la bunica mea din partea tatălui, închid ochii și mă văd acolo, la ea acasă, în brațele ei, pe fotoliu, când făcea unul dintre checurile ei faimoase și pe atunci, atât de banale. Mă văd în fața vitrinei deschizând-o și luând bibelouri, farduri, oja.
Când mă gândesc la copilăria mea, la prieteni de la bloc, gândul mă duce la jocurile cu păpuși din fața, pe un covoraș, undeva unde mama mă putea vedea (cumva de la etajul 5, nu știu sigur cum de nu leșina de frică). Sau la discuțiile interminabile cu prietena mea cea mai bună de atunci, când stăteam în spatele blocului sau dădeam ture multe în jurul blocului în speranța că ne văd băieții pe care îi plăceam.
Apoi mi se face dor să-mi văd apartamentul unde am locuit de când m-am născut: bucătăria cu cămara cu bunătăți, sufrageria unde mă uitam la Scooby Doo sau cântam Dr Alban cu un spray în mână pe post de microfon, dormitorul cu postere pe pereți, lipite cu gumă de mestecat, dormitor pe care îl împărțeam cu sora mea. Atât de vii sunt amintirile întipărite în minte și mă tot gândesc, oare de ce? Oare ce emoții puternice m-au atins de mic copil ca să nu uit aceste locuri și amintiri? Sunt sigură că totul se învârte în jurul iubirii, de orice fel. Oare există vreun studiu, niște cercetători care să ne spună de ce ne amintim atât de multe și atât de clare lucrurile în copilărie? Mă refer la lucrurile bune. Am iubit casa aceea și am plâns enorm, copil fiind, când a trebuit să o părăsesc, pentru că simțeam că îmi las și amintirile acolo. Dar m-am înșelat. Le-am pus fără să vreau bine-bine sub cheie în sertarele sufletului și acum ele ies atunci când am nevoie să mai alin doruri.
Azi iubesc cu aceeași ardoare, fiecare colțișor din casa în care azi locuim, ridicată de la zero de soțul meu, pentru că și copiii mei vor ține minte fiecare desen lipit pe te miri unde, fiecare perete, ușă sau scară mâzgălită, fiecare invenție (doamne câte invenții au deja!) fiecare loc în care ne ascundem, sau în care am prins un greiere sau am omorât câte un păianjen care ne-a speriat, fiecare treaptă care scârțâie pe tonalitatea ei, fiecare cameră în care copiii și-au deschis magazin sau piață și noi eram clienții. În curte știu deja unde e locul preferat al fiecărui copil, unde se ascunde micul Blond, unde preferă să caute D. prin iarbă, unde au descoperit magia pietrelor și nisipului.
Indiferent unde locuiți, la oraș, la țară, în România sau în altă țară, pentru copiii noștri casa este unde suntem noi și creăm amintiri, iar ele vor sta cu noi/ei toată viața. Este una dintre comorile cele mai de preț pe care le putem da copiilor, fără să ne coste ..bani.
Foto: Pixabay
Leave a Reply