Trec cu mașina pe lângă un gard care acum 20 de ani nu era acolo, și mă chinui să fur cu privirea înăuntru, printre scândurile nealiniate.

Inima îmi tresare când întrezăresc fereastra de la camera surorii mele. Ce-mi mai plăcea să mă uit pe geamul ei, cocoțată. Dacă închid ochii mă imaginez mult mai ușor în camera mea! Ce mândră și fericită eram că nu mai impart spațiul cu sora mea!

Apoi, am încercat să văd casa din față, însă copacii au crescut nepermis de mult și nu se vede mai nimic. Nici măcar o scândură, un perete, un acoperiș. Îmi rămân tot imaginația și amintirile.

Basmul meu preferat a fost Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (nu am mai găsit azi și varianta de teatru radiofonic). Habar nu am de ce mi-o fi plăcut mie suferința de mic copil, dar îmi amintesc cum ascultam pe casetă audio povestea când stăteam la bunici. Probabil că așa îmi alimentam dorul de părinți când mă mai lăsau cu bunicii.

În prezent, mă agăț de o casă tocmai pentru că e încă în picioare, încă mai există. O casă unde am trăit ultimele clipe fericite ale copilăriei și primele ale unei realități mult prea crude. Este mai palpabilă decât amintirile care cândva mi se vor duce din minte.

Probabil că se întâmplă când nu apuci să îți iei adio de la casă și de la locuri.

Îmi vine să mă duc să bat la ușă și să arunc o privire înauntru în casă: dar mi-e frică. Mi-e frică dacă nimic nu mai e la fel ( pentru că ar înseamna că noi nu am fi existat!). Mi-e frică și dacă totul e la fel pentru că atunci mă dor amintirile. Uneori nici nu știu dacă e un dor bun sau rău. Dorul bun îmi alină suferințele dar mi le și scoate la iveală, deși le ascunsesem bine bine.

Da, trecutul te poate trage înapoi dar în același timp te și ajută uneori să mergi mai departe.

Voi ce ați face dacă ați trece pe lângă casa din copilărie? Vi s-a întâmplat? Ați avut curaj să sunați la poartă?

Cu bine,

Alexa