Mai țineți minte când ne lipeam cu nasurile de vitrinele magazinelor pe care oricum le număram pe degete, și visam la păpușa Barbie (originală)? Băieții nu stiu la ce mașinuță cu telecomandă visau, dar eu îmi doream și una din aceea.
Văd în jurul meu părinți cu copii în magazine de jucării, copii care vor toate minunile pe care le văd în reclame sau pe raft și e normal să le vrea pe toate. Și eu aș lua tot magazinul de haine. Voi nu??!
Se presupune că noi adulții avem cât de cât un autocontrol, măcar prin prisma faptului că nu avem bani ca să plătim tot! Dar copiii sigur nu realizează și vor toate jucăriile din magazin. Așa că m-am gândit să întreb totuși un specialist: pe psihologul Nora Neghină.
Cum facem să nu falimentăm și în același timp să nu le frângem inimile copiilor când vine Moșul?
E corect față de copil să îl duci în magazinul plin de jucării și să îi zici: o să îți aducă (poate) Moșul? Nu le cumpărăam acum că nu avem bani, .. și să te mai și superi ca părinte că face copilul un tantrum în mijlocul magazinului!
Nora: Pfiu, nu îmi ușurezi deloc sarcina, văd că începem cu întrebări grele, complexe. În ceea ce privește reacțiile unui copil în fața unei multitudini de jucării, cred că e important ca părintele să înțeleagă că până la vârsta adolescenței copiii nu au cortexul prefrontal complet dezvoltat, iar că această parte a creierului este responsabilă cu temporizarea emoțiilor. Deci se întâmplă următorul fenomen: copilul vede unul sau mai multe obiecte dorite care îi provoacă emoții puternice de bucurie, entuziasm, etc. În momentul în care i se refuză jucăria, apare furia, pentru că în mintea lui este nedrept să nu o poată avea imediat, este un obstacol pe care nu l-a prevăzut, de aici și tantrumul.
Strategii care să liniștească creierul emoțional al copilului:
Cea mai a îndemână fiind validarea trăirilor: ”Da, văd că îți dorești tare mult această jucărie!”, ”Înțeleg că îți place foarte mult ursulețul/mașinuța, robotul, etc.”. Iar acest mesaj trebuie repetat de atâtea ori până când intensitatea emoțională scade. Pe de altă parte, părintele poate avea în prealabil o discuție cu copilul, explicându-i că mergem să ne uităm doar în magazine ca să căutăm idei pentru a-i oferi Moșului sugestii, dar că nu vom cumpăra nimic de data asta. Acest lucru va mai diminua așteptările copilului, însă nu este o garanție ca în fața standului de jucării să nu avem de-a face cu o criză de furie.
Copiilor le este foarte dificil să se proiecteze în viitor. Este nevoie ca timpul între momentul în care i se promite copilului că va primi jucăria de la Moșu și momentul în care o va primi să fie foarte scurt.
În ceea ce privește ”nu le cumpărăm acum că nu avem bani” eu personal am o mare vulnerabilitate, chiar și acum la vârsta adultă și este o propoziție care mi-a influențat foarte tare relația actuală cu banii. Aș încuraja părinții să dea curs cererilor atunci când au banii necesari. Astfel că la un moment dat copilul să primească jucăria promisă, și mai mult decât atât să nu deducă (dacă nu o primește niciodată) că de fapt ”nu avem niciodată bani”.
Un copil poate primi foarte multe jucării sau jucării scumpe. Problema este când aceste cadouri vin să compenseze absența, dezinteresul sau incapacitatea părinților
Le cumpărăm tot ce vor (chiar daca ne permitem și nu sunt dorinte scumpe? Dacă da, învață că în viață primesc tot ce vor?
Nu am o problemă cu faptul că un copil primește foarte multe jucării sau jucării scumpe. Problema este când aceste cadouri vin să compenseze absența, dezinteresul sau incapacitatea părinților de a se conecta emoțional cu copilul., de a petrece timp de calitate în care să facă activități care copilului să-i facă plăcere.
Timpul petrecut de copil cu părintele sau adultul semnificativ din viața lui construiește abilități la copii mult mai durabile decât o poate face o jucărie. Mi se pare important ca dacă alegem ca adult să îi oferim tot ce își dorește sau mai mult decât își dorește, să avem în paralel și discuții cu copilul în care să-i creștem empatia, să îi povestim că există copii ai căror părinți nu pot să le ofere în mod similar, și că în anul următor ne-am dori ca el (care are un astfel de privilegiu) să aleagă să doneze din jucăriile/lucrurile care îi prisosesc. Și da, este important să îl facem să înțeleagă că noi părinții îi putem oferi ceea ce își doresc, pentru că este o modalitate prin care ne exprimăm iubirea noastră nemărginită pentru ei, dar că alte persoane nu vor proceda la fel: colegul nu îi va da oricând va dori orice va dori, educatoarea/învățătoarea nu va da curs oricărei cereri venite din partea lui, și că e important să acceptăm și momentele în care nu primim ceea ce ne dorim.
Dacă dăm curs dorințelor copilului doar din teama noastră a adulților de a nu le frânge inima sau pentru că ne dorim să ”aibă tot ce nu am avut noi când eram mici”, le facem un deserviciu. Trebuie să găsim echilibru
Cum le satisfacem nevoile copiilor fără să falimentăm și să le frângem inimile?
În principiu nevoile lor cele mai pregnante sunt de conectare (cu părintele), siguranță, contribuție (la mediul înconjurător), ajutor (primit sau dat celorlalți), autonomie, deci lucruri care nu costă bani și pe care le putem oferi doar cu un consum de timp din partea noastră a adulților.
Există evident și nevoile fiziologice, de odihnă, hrană, igienă, etc. Nevoile sunt aspecte pe care este bine ca părintele să nu le ignore pentru că stau la baza dezvoltării armonioase a unui copil.
Diferența vine din dorințe... acele lucruri exterioare copilului și care, spre deosebire de nevoi, sunt exprimate într-un mod foarte ”vocal” de către copil. De exemplu: copilul are nevoie de o pereche de blugi (pentru că cei pe care îi are deja au rămas mici), dar își dorește o anume pereche de blugi de la o anumită firmă pentru că a văzut la colegul/colega de bancă. Este important să îi ajutăm și pe copii să facă diferența între cele două. Dacă dăm curs dorințelor copilului doar din teama noastră a adulților de a nu le frânge inima sau pentru că ne dorim să ”aibă tot ce nu am avut noi când eram mici”, le facem un deserviciu.
Pentru împlinirea dorințelor îi putem implica și pe ei, oferindu-le posibilitatea să se responsabilizeze.
Pentru împlinirea nevoilor, responsabilitatea este la noi, adulții. Împlinirea tuturor dorințelor poate duce la crearea unei scheme de îndreptățire – ”mi se cuvine totul”. Neîmplinirea niciunei dorințe duce la renunțarea de a mai visa sau la convingerea că nu este posibil sau, și mai rău, că nu am puterea de a-mi împlini o dorință, acestea fiind atribute ale depresiei. Este sănătos să găsim un echilibru între cele două, știind că neîmplinirea unor dorințe, crește toleranța la frustrare.
Pe scurt: NU exagerăm cu cadourile? Moș Nicolae nu ar trebui să fie mai modest? O portocala si o ciocolată, ca pe vremea noastră? Nu le creăm așteptări tot mai mari astfel?
La noi în familie, așa este. Moș Nicolae aduce fructe și dulciuri, iar Moș Crăciun aduce jucării, cărți, haine, etc. Dar din nou, aici cred că e la latitudinea fiecărei familii. Mai îngrijorător decât faptul că le creăm așteptări este că în timp acei copii nu vor mai avea niciun fel de dorință, vor ajunge să fie blazați și nemulțumiți de orice. În sensul ăsta există o minunată poveste a Victoriei Pătrașcu ”Cadoul Celestinei” (în cartea Stejarul pitic, cel mai bun tătic) în care Celestina, fiind fetiţa tatălui Cer și a mamei Marea, avea tot ce îşi putea dori și chiar mai mult, însă nu mai ştia să se bucure de ele. Vă încurajez să căutați povestea și să descoperiți cum au rezolvat părinții ei această problemă.
De la ce vârstă ar trebui să le spunem despre Moș Crăciun? Este demitizarealui Moș Crăciun un prim pas în pierderea inocenței?
Sunt părinți care le spun copiilor de la început (2, 3 ani) că Moș Crăciun nu există și că este doar un personaj de poveste. Sunt părinți care întrețin mitul și la 8-9 ani, iar copilul se pretează la acest joc. Sunt de asemenea adulți care încă își doresc cu ardoare să creadă în Moș Crăciun. Depinde cum punem problema, iar aici aș face o paralelă cu credința în Dumnezeu sau Isus sau orice altă imagine a spiritualității. Suntem diferiți, și avem credințe diferite, de unde și bogăția acestei lumi. Mi se pare important ca la momentul ”demitizării” să punem mai mult accentul pe toleranța și respectul credințelor celorlalți.
Moș Crăciun este omniprezent. Vine cu cadouri și la gradiniță, și la petrecerile prietenilor pe unde mergem de sarbatori, și la bunici, si la vecini. Nu îi debusolează pe copii aceste apariții ale Moșului și cadouri împrăștiate pe la cunoscuți?
Am încercat mulți ani la rând să conving membrii familiei extinse să contribuie la un singur cadou pentru fetița noastră cea mare, tocmai din dorința ca ea să știe că Moș Crăciun vine acasă, dar am eșuat lamentabil. Este de înțeles ca cel ce oferă să fie recompensat de bucuria din ochii copilului atunci când primește și este o nevoie a bunicilor, mătușilor, prietenilor să facă cadouri ființelor dragi din viața lor. Nu cred că un copil se va gândi că este ”debusolat” că primește prea multe cadouri.
Bucuria în sine primează. Mai degrabă aici este vorba de teama noastră a adulților că el va deveni un copil ”răsfățat”. Însă răsfățul din punctul meu de vedere apare la copiii care primesc doar cadouri nu și împlinirea nevoilor emoționale.
Am o întrebare si pentru adulți: de ce cumpărăm atât de multe cadouri acum, chiar dacă nu ne permitem? Nu mai putem merge intr-o vizită de Craciun fără un cadou, oriunde.
Mulți adulți au fost crescuți în ideea în care este ”rușine” să nu duci un cadou, chiar dacă nu pui suflet în alegerea lui și o faci doar de complezență. Sau foarte mulți adulți fac cadouri pentru a își demonstra statutul. Putem însă cu un buget mic să facem cadouri de suflet, dacă întra-devăr vrem să facem o bucurie persoanei din fața noastră, fără să punem accentul pe valoarea pecuniară și gândindu-ne mai mult la ce i-ar face plăcere celeilalte persoane. Însă de multe ori, facem cadourile pe care ni le-am dori noi să le primim, neținând cont de cel căruia i-l oferim – de gusturile lui, de pasiunile și hobby-urile lui.
În final: Tu, ca mamă unde ascunzi cadourile? Dă-ne idei:
Specialistul în ascuns cadourile este soțul meu, deci această responsabilitate îi revine și se achită de ea de minune, atât de bine încât nici măcar eu nu știu pe unde le pune.
Leave a Reply