Sună cunoscut? Cine n-a trecut prin faza asta cu un copil, zilnic ( timp de nu știu câți ani încă, dar sper să nu mai fie mulți) NU știe ce e aia stres, nervi, oboseală, vă zic. Aș da oricând un master și un doctorat în astrofizică, chimie și latină, aș mai scrie 3 jurnale de știri, toate cu Dragnea și Kovesi, în loc să încep procedurile de somn, în fiecare seară.
-D. este târziu, e ora de culcare. Hai în pat.
– NU vreaaau!
– Știu că nu vrei, dar mâine ne trezim devreme, trebuie să fii odihnit.
– Nu vreau să doooorm, spune cu voce mâțâită.
Încet, simt cum escaladează situația, ridic tonul fără să vreau, cuvinte îmi ies din gură deși nu le gândesc înainte, vena pulsează în cap tot mai abitir.
– Este ora de culcare, TREBUE să te culci.
-Vreau să mai stau 5 minuteeeee. Dă din picior (așa cum ți se spune când un copil e răsfățat!)
Eu o țin pe a mea, el pe a lui. Mbuun.
–Bine, 5 minute și gata, cedez eu. (BIG MISTAKE, NICIODATA nu sunt 5 minute, se transformă în vreo 10-15)
Se joacă cu LEGO. Trec 5- 10 minute.
–Vreau să mă facă tata avion.
-Te fac eu avion prin casă.
-NU, tata!
Ok. Il ia taică-su, se plimbă prin casă în stil avion, decolează de pe pat, zboară prin hol, baie, bucătărie, camere, șiiiii…. aterizează la el în pat. Liniște. Pfiu, hai că a mers: a ajuns în pat. Primul pas îndeplinit. Dus copil în locul cu pricina, patul din camera lui.
Mă așez în pat lângă el, mă ia de gât cu mânuțele și ca de obicei mă mâgâie pe spate în stilul lui aparte și obsedant, încât uneori am impresia că o să-mi smulgă alunița:
– Mamiii.
– Daaa.
-Mamiii, să știi că azi la grădinițăăăă, Andreea nu a vrut să doarmă lângă mine.
-Vai, mami, dar de ce oare? Și te-ai supărat?
-Da.
-Ei, lasă că-ți trece, îmi vine să îi zic, dar revin repede în realitate și îi zic: Mâine o rogi frumos și poate o să vrea. Dacă nu vrea, asta e. Nu poți obliga pe nimeni să facă ce vrei tu.
– Mamiii.
-Daa.
-Mi-e sete. Nu ai adus apa în cameră din bucătărie. Mă duc să o iau.
Bea apă, pune tacticos sticla pe masă, se întoarce în pat. Știu că nu s-a încheiat aici discuția de culcare. Nici pe departe. Nu mai cad în această capcană:)
–Mamiiiii.
–Daaa.
-Mami, dar tu când mergi la servici? (n.red, suntem acasă de 1 săptămână și ceva pt că are varicelă).
Eu, veselă brusc:
-De ce? Ți-e dor de grădiniță?
-Da, de doamna educatoare!
Rămân cu gura căscată, dar o închid repede la loc.
– Uite, peste 4 zile mergi la grădiniță și eu la serviciu.
-Mamiii.
-Daaaaaaa!
-Hai să citim o carte.
– Bine, doar una, da? întreb eu naivă, de parcă nu aș ști că o carte se transformă în 3, dar hei, nu te pui cu cultura. Copilul vrea cultură, asta îi dăm. NU privăm copilul de citit.
Citesc cartea pe care oricum o știu pe de rost despre aventurile lui Mickey Mouse, Goofy, Pluto, Minnie, Daisy și Donald. Știți voi, gașca din copilăria noastră.
-Mami, acum eu o citesc! Păi poți să îi frângi visele copilului spunând că nu poate să citească? Nu, nu poți.
Cuvintele îmi ies brusc din gură fără ca și creierul să apuce să mai analizeze opțiunile: Bine, citește și tu. O DATĂ!!
– Mamiiiiii, dar de ce nu a primit nici un cadou Donald?
–Nu știu, pentru că au uitat să îl numere și pe el, îmi vine în minte soluția salvatoare. (M-am scos, era chiar o revistă în care învăța să numere până la 5 și Donald era în plus:))
– Aha!
Pfiu. Hai că am scăpat repede. Răsfoiește cartea rapid și apoi se cuibărește iar pat, ținându-mă de gât.
– Mamiiii!
Din nou simt cum mi se ridică tensiunea:
-Daaaaaaaa!
–Spune-mi povestea cu Dragonul și ciocolata!
–Nu, D. Am zis că citim doar o poveste.
-Păi nu o citești. O spui tu din cap!
Touche!
Problema era că nu mai știam cum era povestea inventată de mine într-o noapte în care la fel, încercam cu disperare să îl adorm și m-am prins eu că dacă spun cuvântul ciocolată la fiecare 2 alte cuvinte, nu contează ce zic de fapt. El asculta și probabil că avea în cap numai ciocolată, ciocolată, ciocolată. Plus că mi se întâmplă când inventez să mă fure somnul înaintea lui. Cine știe ce-mi mai iese pe gură.
Încet îmi amintesc vag aventurile Dragonului care suflă ciocolată și toată lumea se transformă în ciocolată.
–Nu, mami!! Dragonul nu e albastru, e roșu!
– Bine e roșu, și suflă ciocolată în loc de flăcări. Așa, și în final dragonul nu mai are nici un prieten, pentru că i-a transformat pe toți în ciocolată. Însă copilului i se pare mișto, că e muuuultă ciocolată, v-am zis, nu?
– Gata, la culcare.
-Nu, vreau să povestea cu piticul și ciocolata.
-Damn, pe aia chiar că nu mi-o mai amintesc. Nu-mi zici tu mai bine povestea? întreb eu sperând să o zică repede și să scap. Dar nu. POvestește atât de rar și cu repetiții că adorm eu înaintea lui.
-Mamiiii, ai adormit?
-Da, D. sunt obosită, e târziu, trebuie să ne culcăm.
-Dar mie nu mi-e somn, zice aruncând cu picioarele ba pe stânga ba pe dreapta, punându-se ba pe o parte, ba pe alta. Și uite așa se tot învârtește în pat cu pătura, fără pătură, scoate șosetele, pune șosetele, doar doar o obosi.
_______
Îmi amintesc că exact așa făceam și eu când eram mică și uraaaam să dorm. Mereu se lăsa cu scandal. Ba chiar mama se mai enerva, ridica tonul la mine și la sormea și noi râdeam și mai tare. Îmi pare rău acum, mama. Te înțeleg.
________
-Mamii, să știi că …. mi-e foame.
-D. ai mâncat, te-ai spălat pe dinți, nu mai mânânci la ora asta.
–Mi-e foame. Mi-e foame. Mi-e foame. Mi-e foame… X zeci de ori. Într-o perioadă am căzut și în plasa asta. Pe principiul dă-i de mâncare ca să nu ne mai certăm și apoi să cedez tot eu. Asta pentru că nu rezist repetițiilor. Mă fac pe creieraș.
După alte tehnici de a schimba subiectul brusc, uită și de mâncare. Cât timp credeți că a trecut de când am început povestirea până când s-a culcat. 5 minute ați zice? Vreo oră, uneori o oră și jumătate! Și cam așa e zilnic, sau cel puțin de 4 ori pe săptămână.
Imaginați-vă însă, că de aproape 2 săptămâni, acest FUN TIME (pentru copil) are loc de 2 ori pe zi, căci trebuie să doarmă și la prânz, nu? Hai că pot, AMR 4 zile!
Solutia magică
La un moment dat, aplic ultima armă. Nu îl mai bag în seamă. Deloc. Armă ce ar trebui să fie prima, însă am vrut să fiu sociabilă cu copilul. Așa îmi trebuie!
Stau întinsă în pat și nu cedez. Îl ignor. Mă fac că dorm. El îmi vorbește, și mă pupă. Cedez. Îl pup. Și brusc, adormim amândoi. Nu știu cum se întâmplă, dar ne ia somnul pe amândoi în același timp, când e să fie! Când simte că m-am detașat și destresat că sunt zen pentru că NU DOARME COPILUL, în sfârșit îl fură somnul.
Mulțumesc, Oana Moraru. Nici nu știi, cât mi-ai schimbat viața înainte de somn cu acest sfat, pe care nu reusesc mereu să îl aplic, din vina mea.
Haha! Ce simpatic ai povestit totul! Am citit cu zambetul pe buze :)) E haios rau, D., cum negociaza el toate lucrurile! La noi, functioneaza o singura chestie in ultima vreme. Sting lumina si ii spun ca, daca vrea, putem sa mai cantam un cantecel, pe intuneric. Si cantam In Padurea cu Alune, varianta mini ultra scurta: adica de vreo 5 ori partea cu soricelul care face chit. Nu mai trecem de el. Il amuza teribil sa spuna „chit, chit, chiittt”. Rade de se prapadeste si dupa – capituleaza si adoarme. :)) Sa dea Dzeu sa nu se plictiseasca de chit-chit prea curand! :)))
Cate amintiri am si eu cu Diana mea, de cand era mica si nu vroia nici sa se bage in pat! Si scenariul nostru era oarecum asemanator… avea tot felul de lucrusoare de facut, dar mai ales de intrebat. In unele seri sustinea ca are nevoie la toaleta, imediat ce puneam capul pe perna. La noi au funcționat poveştile luuuuungi, inventate, de care nu mai auzise ea :)))
Ce bine ca nu voia aceleasi povesti inventate ca in cazul meu.. dupa ce ca sunt eu cu capul in nori si uituca:)
Cu unul mai e cum mai e…dar cu doi situația e dramatica. In fiecare seara avem intrebarea ”mami, putem să mai râdem puțin?” Oricat de mult imi place sa-mi aud copiii râzând, la 10-11-12 noaptea nu prea are haz. Ii apuca brusc pipi, setea, dragostea, rugaciunile, pupatul…Uneori ca sa trecem peste aceste etape, ii iau cu mine in pat, sting lumina si la revedere. Mai rad, mai chicotesc, dar adorm in 10 minute. Daca-i las la ei în camera procesul dureaza si 1 ora.
Nici nu vreau sa ma gandesc cum e cu doi. Esti wonderwoman, you all are, jur! Inca nu am inceput cu rugaciunile. Il mai las, sa nu aiba inca un motiv in plus de a sta treaz:))