În urmă cu un an, am împachetat tot ce aveam strâns dintr-un apartament, și ne-am mutat în casa nou construită la țară. Cum se întâmplă mai mereu, nu aveam de nici unele și totuși nu m-a speriat deloc acest aspect.

Nu aveam chiuvetă decât la baie, ușile nu se închideau, casa era neîncălzită, și era o liniște cruntă. Deh, suntem un pic în ..câmp. Îmi amintesc că Stefan a făcut două drumuri, deși venisem cu 2 mașini pline ochi, iar eu am rămas cu copilul singură în semi beznă. A fost un pic creepy, seara aceea.

Așadar, s-a făcut anul de când am părăsit confortul orașului și nu regret deloc. Nu am să mint. Mi-a fost al naibii de greu să iau decizia de a părăsi Bucureștiul, pentru că îl iubesc, am crescut în București și îmi este atât de familiar- îi știu străduțele și scurtăturile și asta îmi oferea un confort psihic ciudat poate pentru unii.

Atunci când ajung în zona Stefan cel Mare mă gandesc inevitabil la copilărie și la școala primară. În Cișmigiu chiuleam, la fel și în barul de vis-a vis de liceul Caragiale, în bodegi din Centrul Vechi, care acum nu mai există cu numele, dar fizic sunt tot acolo, cu o vopsea în plus pe pereți și altă mobilă, mai fancy.

Da, iubesc Bucureștiul, și mi-am dat seama după câteva luni, că deși l-am părăsit fizic, relația noastră nu se oprește aici și nu se rezumă doar la nopți petrecute împreună. Am ce-i drept confortul mental al mașinii, și că pot pleca oricând la oraș. Venirea copilului a fost unul dintre motivele pentru care am ales să stăm departe de stres, nervi, poluare și timp pierdut în trafic.

Totuși, liniștea de la țară mă unge pe suflet, într-o lume pe mereu pe fugă. Aici nimeni nu se grăbește, nu trântește uși, nu claxonează. Nici măcar manele nu am auzit, dar vara se mai aude câte o populară de pe la nunți, de peste dealuri.

Sunt convinsă că peste 10 ani când voi reciti acest text, nu mi se va fi schimbat opinia cu nimic.

Ce am învățat într-un an de stat la casă într-un mare câmp: 

• Am învățat că prefer să petrec 25 de minute pe DN fără stres si aglomeratie, în cei 30 de km, decat să fac 30 de minute, 5 km în oraș. Timpul se măsoară în timp pentru mine, nu în km.
• Am învățat că la țară pe vecini te poți baza. M-am împrietenit, fie cu săteni de-ai locului, născuți și crescuți aici, fie cu alții care au câțiva ani în spate pe meleagurile acestea și știu ce și cum.
• Sincer, nu știu ce m-aș face fără suprizele culinare ale vecinei, sau fără plimbările seara împreună cu copii, pe ulițe. Mă umple de fericire și mă încarcă de bună dispoziție. Trăiesc un sentiment de comunitate, așa cum vezi prin filmele americane siropoase, și tare frumos e.
• Am și prieteni în localități apropiate, în Corbeanca și Buftea, un grup pe FB cu oameni din zonă, unde facem schimb de informații sau mai ieșim cu copiii la un parc de prin apropiere.
• Am învățat că îmi place mai mult să cumpăr din magazinele din sat decât din hipermarket, și că prefer să plătesc 2 lei în plus față de prețul de la raft, pentru că știu că acești oameni din asta trăiesc. M-am împrietenit cu patronii și vânzătorii magazinelor, care îl îndrăgesc și pe copil, care zilnic cumpără ciocolată (pt taică-su! – altă poveste)
• Am învățat că nu intru în sevraj dacă nu am un magazin de haine sau un mall în apropiere.  De altfel, așa sper să îl învăț și pe D. Nu să crească într-o bulă, ci să aibă acces la tot, dar câte puțin din fiecare.
• Am învățat că nu am nevoie să ies în fiecare seară în oraș (asta oricum am învățat-o de când avem copil!) Nu eram noi oameni care să stea pe la restaurante și terase, așa că din start, socializarea nu era o problemă. De fapt, când te muți în câmp fără vecini mai aproape de câteva sute de metri, e clar că asta vrei, nu?  Acum, cu atât mai mult savurez o ieșire o dată pe lună.
•  Am învățat și învăț încet – încet că pot să și îngrijesc florile, nu doar să le ucid:) O zambilă a fost triumfătoare anul acesta. Plus că am pus și niște legume într-o mini grădiniță.
• Am învățat că ai nevoie de atât de puțin ca să fii fericit, și că ne împovărăm singuri cu griji și probleme, de multe ori fără rost. Iubesc diminețile foarte rare în care putem fi toți trei la micul dejun, in curte, la aer curat și ciripit de păserele.

Cum s-a întâmplat azi.

Trag o primă concluzie, că suntem totuși norocoși: avem 3 grădinițe, dintre care una privată, la prețuri rezonabile pentru salariile reale. Avem și scoala si liceu, dar până acolo e cale lungăă. Să treacă mai întâi cu bine de grădiniță. În plus, am și 3 farmacii, la două ajungi pe jos în 10 min.

Ce poate fi problematic: 

• DA, va fi greu când va începe copilul școala, dacă va fi la București, dar continui să cred că este mai bine pentru el să crească aici, în aer curat, curte și iarbă verde la discreție și cu cât mai puțin acces la lucruri care să îi distragă atenția. Acum, de exemplu plânge când îl bag seara în casă după o zi petrecută în curte. Sper să fie așa și când va mai crește.
• DA, copilul va crește totuși, va vrea să stea cu prietenii lui de la școală, iar noi vom fi șoferii lui. Căci și daca stăteam în București, nu il lăsam singur la 10 ani pe străzi.
  DA, conduci mai mulți kilometri dar mult mai liniștit, iar combustilul poate fi mai mult la consum.
• DA, la o casă muncești mereu, dar ce bine e de exemplu, să ajungi seara să uzi grădina.
• DA, nu știu când vom avea o curte ca-n povești, sau dacă o vom avea vreodată, dar sigur osă mă bucur peste ani și ani, de copacii pe care i-am plantat la un an de când ne-am mutat.

A doua concluzie:  Nu m-aș întoarce în Bucureștiul sufocant și vă spun și un secret. Oricine își poate împacheta casa și se poate muta oriunde vrea, oricând! Și nu la casă sau departe de oraș. Eu zic că se poate, dacă știi să te adaptezi și să faci sacrificiile care crezi că merită, iar uneori, câștigurile mici sunt mai importante decât pierderile.