În general, dacă am de ales dintr-o știre pozitivă și una negativă despre spitale, de cele mai multe ori, o voi alege pe cea negativă. Poate e și defectul meseriei de jurnalist, care mă împinge mereu să fac asta și de aceea, am stat mult pe gânduri înainte să scriu aceste rânduri. Astăzi nu vreau să scriu despre mizeria din spitale, igrasie, lipsa paturilor, dotărilor, medicilor, indolență și nepăsare.

Nu. Astăzi aleg însă să scriu de bine, ceva frumos, să le mulțumesc unei asistente minunate de la spitalul Bagdasar Arseni și unor medici de la alte 3 spitale (două de stat și unul privat) cu care am trecut prin cele mai groaznice 12 ore de când sunt mamă.

Din când în când vreau să pot spune că avem medici buni, că nu toți sunt corupți, că unora chiar le pasă de pacienți, că nu îi trimit acasă cu o aspirină, că le explică pacientului sau părinților (în cazul meu) cu empatie și mai ales pe înțelesul oamenilor de rând, care ar putea fi diagnosticul și mai ales tratamentul, dar și de ce este nevoie de investigații. Pentru că da, noi nu suntem obișnuiți cu explicațiile și mai ales avem standardele atât de joase, încât gesturile umane și firești ne iau prin surprindere.

Ne plângem că una – două ne trimit acasă pe noi părinții, cu copii în brațe, fără să se uite la ei. De data aceasta, copilul  meu a fost analizat din cap până în picioare, atât cât le-a permis el doctorilor, desigur (un copil de 2 ani și 4 luni care nu a mai fost decât o dată în spital este extrem de panicat și nu comunică deloc cu doctorii). Am început la privat, că deh, la primul spital de stat la care am fost, IOMC, așteptau la rând 20 de copii și părinți, majoritatea cu febră și muci și nefiind o urgență (credeam eu atunci), am ales să merg la un spital privat. Am găsit o pediatră la camera de gardă foarte drăguță, care nici nu m-a lăsat să plătesc consultația pentru că nu ținea de competența lor: D. nu își mișca mâna dreaptă aproape deloc.

M-a trimis la Neurologie Pediatrică, la Sp. Al Obregia. Mi-a lăsat nr. ei de mobil și m-a rugat să îi dau un sms și să îi spun care a fost diagnosticul. A fost primul semn ușor de panică, căci cărui medic de la privat să îi pese într-atât încât să nu te taxeze și să îți dea și nr lui de mobil, fără să-l ceri.

Am mers la Obregia. Acolo doctorița Alice Dică, care era de gardă, l-a consultat, nu a dat ochii peste cap pentru că vezi Doamne plânge copilul, așa cum mă așteptam, a stat cred peste o jumătate de oră să îl examineze și să îmi explice mie ce ar putea cauza lipsa de mobilitate a mânuței. Recunosc, a fost foarte sinceră cu mine, atât de sinceră încât aproape am picat din picioare când mi-a spus posibilele diagnostice. M-am tot gândit dacă a făcut bine că m-a “speriat”, dacă nu cumva exagerează. Și acum cred că a făcut bine, pentru că nu m-a lăsat să merg acasă.

A doua zi, mi-a dat sms în care îmi spunea că s-a interesat la Bagdasar, unde m-a trimis pentru CT, și m-a rugat să continui investigațiile. Vă dați seama? Un medic de la stat, îi dă mesaj unei paciente și se interesează de soarta sa? Ps: în nici un moment nu am spus cuiva că lucrez în presă. Nu era cazul și nu obișnuiesc să o fac.

Așadar, la Bagdasar am ajuns ca să îi fac copilului o tomografie de urgență, dar acolo ce să vezi, nu există anestezist pt copii, și nu mai au voie să facă anestezie pentru micuți pentru că nu sunt spital cu specific pentru copii.

Restul spitalelor fie nu au tomograf, fie nu au anestezist. Au ba una, ba alta, dar în nici un spital nu sunt ambele, dar acestă poveste halucinantă o să v-o povestesc altă dată.

La Bagdasar Arseni, am găsit o asistentă minunată, un om fără de care noaptea noastră ar fi fost de 3 ori mai lungă. O cheamă Gabriela Enăşcuţ și nu m-a lăsat să plec acasă până când nu am adormit copilul frumos și calm pe pat, fără anestezie. De 3 ori am încercat timp de 6 ore să îl adorm și de fiecare dată când ajungeam la tomograf, care era in altă clădire, copilul se trezea. Eu personal simțeam că cedez, dar ea a insistat și m-a încurajat. A vorbit cu el, s-au jucat, apoi mi-a stins lumina într-o cameră ca să îl pot adormi. Am reușit – a 3-a oară. Știți ce mi-a zis ? “Când ajung acasă seara, mă gândesc ce am făcut bun în ziua respectivă, dacă am ajutat pe cineva. Așa rezist.” Și sigur o face pentru că în orele petrecute acolo, am auzit ce frumos vorbea cu părinții și copii speriați.

Când am adus în discuţie salariile mizere, mi-a răspuns ferm: “ Eu mi-am asumat salariul si riscurile, când am ales această profesie.” Vedeți? astfel de oameni încă mai speră, mai luptă, pentru țară. Nu am întrebat-o dacă a ieșit în stradă. În fond, mai contează? Luptă în interiorul sistemului așa cum poate și nu pleacă din țară pentru un ban ușor. Pentru asta, îi mulțumesc, eu și alți părinți care îi trec pragul camerei de urgență zilnic. Am încercat de 2 ori până acum să o găsesc ca să îi dau un buchet de flori. N-am avut noroc să dau de ea, dar azi încerc a treia oară. Sigur va fi cu noroc!

Să știți că deși sunt puține cazurile de medici și asistente care se dedică meseriei și sunt oameni în primul rând, merită să îi apreciem, măcar din când în când: cu nume și prenume. Pentru că altfel, chiar și aia 20 de oameni ieșiți în stradă în unele seri, ar fi ieșit degeaba.

PS: copilul e bine din fericire și le mulțumesc și prietenilor care mi-au fost alături.