Cuvântul meu preferat este AMINTIRE, sub orice formă. Caut mereu modalități despre cum să păstrez amintirile mai bine. Mi-e foarte frică să nu uit oamenii dragi.

Vreau ca și copilului meu să îi placă să se uite la poze cu drag, să își amintească de copilăria lui cu bucurie și nostalgie, să simtă o emoție când răsfoiește un album de poze păstrat cu grijă.

Chiar dacă în zilele noastre nu prea se mai se printează poze, și de obicei te uiți pe telefon la ele sau pe calculator, eu nu voi renunța la pozele fizice, așa cum nu renunț la cărți în favoarea e-readere-lor. Și am să îl învăț și pe D. la fel.

De când mă știu îmi place să mă uit la poze, să descopăr cum erau străbunicii, ce fel de oameni erau bunicii mei în tinerețe, ce viață aveau părinții mei, înainte să ne aibă pe mine și pe sora mea.

Bunica mea din partea mamei nu prea ținea la poze și mereu zicea:

„La ce-ți trebuie sunt pozele? Când mor eu să le ardeți, doar nu o să vă umpleți casa cu ele. Nici nu mai știi cine e aici în poze”, îmi zicea ea.

Dar eu mereu îi spuneam că le voi păstra, ceea ce am și făcut. Sunt mica mea comoară ce mă leagă de un trecut prea puțin cunoscut. Noroc că pe vremuri se scria pe spatele pozei, cu un scris frumos, caligrafic, așa că știu exact cine e în poze, sau măcar deduc după dată.

Acum, imi pare rău că nu am fost suficient de curioasă încât să aflu mai multe despre ce cum a fost în  Război pentru bunicul meu, cum l-a afectat, ce a trăit pe front.

Știu doar că era la cavalerie. Eram destul de mare când a murit, dar uite că spiritul jurnalistic nu intrase în mine atunci. Acum regret că nu știu mai multe și mereu când aflu un lucru pe care nu îl știam despre familie, mă bucur pentru că simt că mai umplu un gol.

Îmi amintesc că străbunica mea se născuse în 1900 și mi se părea ceva fantastic, chiar și înainte să ajungem în anii 2000. A murit la 90 de ani, și am vagi amintiri cu ea.

Mai jos sunt câteva poze din familia mea. Bunicii mei din partea mamei în stânga sus, jos în dreapta este bunicul meu, despre care vă spuneam că a fost în al Doilea Război Mondial.

Deasupra cred că este străbunicul meu, tatăl bunicului, dar nu știu sigur. Data de pe spate mă face să cred că nu e el totuși. Ador pozele alb negru, dar cele originale, de atunci. Din perioada în care te pregăteai mult pentru o poză pentru că făceai doar una, te uitai artistic în zare și apoi așteptai să fie gata. Nu ieșea pe loc, nu o puteai reface și nu se prelucra.

Dar de ce am răscolit cufărul cu poze ale familiei? Pentru că am dat zilele trecute peste un proiect super interesant și interactiv care m-ar putea ajuta și pe mine să-mi răspund la întrebarea: dacă e străbunicul meu în acea poză.

Muzeul memoriei  este o platformă care colectează amintirile noastre, ale tuturor celor care au poze cu bunici sau părinți (dacă vorbim de părinții părinților noștri) în special din perioada Primului Război Mondial.

Proiectul este pus la cale de un grup de tineri, sociologi, cercetători de imagine sau pe sunet, profesori de filosofie, antropologi, istorici, sau pur și simplu oameni curioși să afle mai multe despre istoria noastră prin amintiri.

Vă provoc, dacă aveți acasă documente, cărți poștale, jurnale sau poze cu bunicii voștri sau rude care au trăit în perioada primului Război Mondial, și vreți să faceți parte din istoria noastră, a tuturor, să le încărcați direct pe site-ul muzeului memoriei. Dacă aveți nevoie de ajutor tehnic, puteți scrie aici mesajul si cineva că va răspunde cu drag.

Manager de proiect și co-fondator Punctart este Smaranda Pasnicu cu care am stat de vorbă. Ideea muzeului memoriei, spune ea, s-a născut într-o seară. „Împreună cu Catrinel Bejenariu și Susana Dan, ne-am gândit să ne uităm în trecut dar prin alte perspective: imagini, chiar reconstituiri sonore ale vremurilor de de mult. Ne-am pus întrebări la care voiam răspunsuri: cum era viața cotidiană în anii din primul Război Mondial, cum trăiau oamenii, cum se pregăteau de evenimente”, mi-a spus Smaranda.

„Muzeul Memoriei se va construi clipă de clipă cu acele amintiri pe care fiecare dintre noi le păstrează și le transmite următoarei generații. Este un proiect despre oameni, pentru că pnă la urmă istoria este o sumă de experiențe personale, o pânză țesută din poveștile de viață ale unei generații. Dacă le pierdem, riscăm să ne pierdem și pe noi”, a declarat Smaranda.

Tot ea mi-a trims o înregistrare cu o doamnă, născută în 1922, întrebată de nepoata sa dacă își amintește de bunicii ei. Cele două povestesc uitându-se la niște poze. Bătrâna îi recunoaște în poze pe bunici:

„Asta-i tata mare, Petre îl chema, și asta-i Achilina (sper că am înțeles eu bine numele). E rusoaică. Și el era tot un fel de rus.  Aia-i Melania, și asta mai mică sunt eu. Aveam un an. Poza e făcută în 1923. Ședeau în București”, spune bătrâna.

Telefonul Amintirilor, Capsulă a timpului 

Și pentru ca totul să fie și mai frumos în acest proiect, există și un Telefon al Amintirilor – un obiect fizic, cu disc, din acela din anii 70, sigur îl aveați acasă când erați mici.

Ei bine, acest telefon se va plimba prin mai multe locații din București, deocamdată. Poate ajunge și prin țară, speră organizatorii. Are un rol foarte important: poate înregistra mesaje, ca o capsulă a timpului. Deci, dacă îl prindeți pe undeva, înregistrați un mesaj, vă lăsați numărul de telefon și veți primi mesajul peste un an înapoi. Mie mi s-a părut foarte interesantă ideea, și sincer, aș fi ales o perioadă mai mare de timp. Să primesc mesajul peste vreo 10 ani, dar cine știe unde ne duce tehnologia asta in 10 ani, nu?

Telefonul Amintirilor se află acum la Casa memorială, George și Agatha Bacovia. Traseul îl găsiți și aici, ocazie cu care eu am descoperit locuri faine din București.

Mă bucur că am putut participa și eu cu o bucățică de amintire la o istorie pe care o creăm împreună, cot la cot, poză cu poză. Simt că așa nu îmi voi uita străbunicii și bunicii.

Să nu uit: Proiectul e în parteneriatul strategic cu Telefonul Vârstnicului, proiect al Fundației Principesa Margareta a României, prin care vârstnicii singuri se bucură de socializare și consiliere telefonică, reprezintă o modalitate de a colecta poveștile din perioada Marii Uniri chiar de la ultima generație care și le amintește din relatările părinților.