Copiii noștri au nevoie de modele bune, au nevoie de spectacole pe înțelesul lor și din lumea actuală, cu emoție și deloc plicticoase. După ce am văzut recent spectacolul de teatru Club 27 de la Teatrul Metropolis (Citește aici povestea) cu actorul Ștefan Iancu în rol principal (piesă pentru 14 ani +) mi-am dorit să stau de vorbă cu el despre teatru și film în viața copiilor. Pentru că este un actor tânăr, știam că a intrat în această lume de la 4 ani și îmi poate povesti traseul lui. Nu a jucat pentru că l-au obligat părinții. Împreună cu fratele său îi duceau părinții la castinguri de reclame, iar copiilor le plăcea mult. Uneori luau proba, alteori nu, „nu era nicio supărare”, spune Ștefan.

Face parte din generația tânără de actori, are 28 de ani și deja a jucat în multe filme și piese de teatru. Poate l-ați văzut în filme precum Un pas în urma serafimilor pentru care a primit un premiu Gopo, a jucat în seriale; Vlad (Pro TV) sau Ana mi-ai fost scrisă în ADN, filmul Sirenele, Hoții de Subiecte, In Cold Blood, unde a jucat împreună cu fratele său, Bogdan, dar și în producții internaționale cu Oscar Isaac, Steven Seagal and sau Ben Kingsley. Pe partea de teatru joacă în Club 27 la Teatrul Metropolis, și în Antiportret de familie, la TNB piesă scrisă chiar de el. 

L-am întrebat dacă în ziua de azi este teatrul atrăgător pentru tineri. Prima piesă de teatru la care l-a dus mama sa a fost Take, Ianke și Cadâr cu nume mari, pe la 10 ani, „Cred că teatrul e acum mai accesibil ca oricând. Sincer. Pe de o parte mi se pare că și teatrul s-a dezvoltat în mai multe ramuri. Există, bineînțeles, teatrul de tip clasic, știi cu care asociem noi teatrul, dar mi se pare că s-au dezvoltat tot felul de mici proiecte sau tipuri de teatru care acum funcționează pentru oricine și orice tip de spectator. Pentru că eu nu știu cât existau înainte spectacolele acestea mai ușurele sau spectacole de copii, doar pentru copii sau spectacole. Acum mi se pare că trebuie doar să vrei și să ai un pic curiozitatea să cauți”.

A fost la Colegiul George Coșbuc din București, liceu teoretic bilingv, dar a intrat în trupa de teatru de acolo care l-a sprijinit mai departe în alegerea UNATC. Și pentru că în noile planuri cadru de liceu, elevii de clasa a XI-a vor avea o oră de educație teatrală indiferent de profil și filieră, l-am întrebat cum vede el această schimbare majoră în programa școlară.

„Eu personal, dacă aș fi fost acum la liceu și aș fi avut parte de cursul ăsta, dacă nu aș fi avut treabă cu actoria, și nu eram în trupa de teatru, ar fi fost un prilej pentru mine să mă întâlnesc cu niște situații de viață, prin prisma unor personaje, unor situații din piesele de teatru respective, din care eu aș putea să învăț ceva”. 

Despre telefoanele inteligente și social media, Stefan Iancu spune că a prins la graniță cele două lumi: înainte și după: „Am avut Sony cu infraroșu, ne trimiteam melodiile prin infraroșu, dar cam atât. Adică n-aveai altceva. Am prins în liceu deja apăruseră primele iphone-uri. Am terminat când era iphone 4-5, ceva de genul ăsta. Lumea asta de influență nu exista. Era mai curat mediu online, exista facebook, dar îți dădeai check-in și dacă te uita cineva și nu te-a trecut în check-in că erai acolo, trebuia să se știe că ești acolo. Azi e echivalentul unui story. Am prins granița între cele două lumi și mă bucur că am avut parte și cea de dinainte, când nu erau telefoanele. Mi-ar fi plăcut să fie mai lungă perioada aia, sincer“, spune Stefan Iancu.

Interviul integral poate fi și ascultat în episodul podcastului Cu capul în Nori

Fragmente din interviu

Alexisme: La 4 ani ai început să joci. Care a fost traseul tău? 

Stefan Iancu: Da, la 4 ani am avut prima interacțiune cu mediul acesta. Am făcut o reclamă prima dată. Ideea e că mama, de fapt, ai mei ne-au înscris pe mine și pe fratele meu care și el e actor, ne-au ne-au înscris la o agenție de casting și de acolo cumva lucrurile au mers cumva de la sine. Ei ne chemau, noi veneam, luam probele sau nu le luam, dar de obicei le luam. Adică dacă nu luam, lua Bogdan, fratele meu și cam cam așa a fost. Adică a venit fără să fie vreun plan. Nu ne-am propus. 

A fost un mod bun de a ne canaliza energia acolo, că eram energici și eu și fratele meu. 

Alexisme.ro: Vă supărați dacă unul dintre voi nu primea? 

Stefan Iancu: Nu, nu, nu nu s-a întâmplat, nu s-a întâmplat de la un punct încolo nici măcar nu ne-am mai chemat la aceleași probe. N-am înțeles niciodată de ce, dar nu, n-am avut chestia asta niciodată. Adică ne bucuram că măcar a luat unul din noi.  

Alexisme.ro: Ce-ți plăcea cel mai mult pe platourile de filmare, cum le vedeai cu ochii de copil? Era obositor sau amuzant? 

Stefan Iancu: Nu, nu era deloc obositor. Adică pe mine mă întrebau mama și tata, cu precădere mama, dacă vreau să merg la casting, de fiecare data. Nu mă obliga, nu-mi zicea mergi. Eu eram care ziceam «hai», îmi plăcea foarte mult – asta țin minte. Îmi făcea foarte mare plăcere să văd cum mă îmbracă. Care va fi costumul din filmul respectiv, pentru că avusesem experiențe în care mă îmbrăcaseră în prinț și aveam o haină mișto, călăream alteori, am fost vampir, eram copil al străzii, mă mânjeau pe față. 

Alexisme.ro: Aveai și replici mai multe? Când ai avut un rol mai important? 

Stefan Iancu: Am avut în mai multe filme replici. Un rol mai mare pe care l-am avut când făceam trecerea dintre copilărie spre adolescență a fost în Kira Kyralina, în regia lui Dan Pița și acolo mi-am făcut părul creț, că trebuia. Mi se părea și în continuare mi se pare cumva simplu. Adică noi tindem să ne îngreunăm așa treaba. 

Alexisme: Erai la liceu? 

Stefan Iancu: Nu apucasem să intru la liceu. Atunci eram a VIII-a când filmam.

Alexisme.ro: Și cum ai jonglat și cu examenul de capacitate și filmările? 

Stefan Iancu: Mama era stresată, că inițial mi-a zis: «uite ai luat, dar nu știu cum să faci că ai și examen». I-am zis, mama, mă descurc. Eu am și fost un elev bun, adică n-am avut probleme. Am avut medie mare, am luat mult și la capacitate, adică reușeam să le împac pe amândouă. Făcea parte și din faptul că eu nu voiam «să o dau de gard». Adică să las una în detrimentul celeilalte. Și atunci am reușit să îmbin și filmările și școala.

Alexisme.ro: Și mai departe. Ai urmat un liceu teoretic sau unul de profil vocațional? 

Stefan Iancu: Nu, am fost la Coșbuc dintr-a V-a până într-a XII-a. Mi-a plăcut foarte mult, m-am înțeles foarte bine cu profesorii, colectivul. E un liceu și mie îmi place foarte mult engleza. Și atunci  mi se părea că e și utilă și atunci am rămas acolo și pe perioada liceului am intrat la Mate-info și după un semestru l-am mutat la Filologie. 

Apoi m-am dus la UNATC, cum face toată lumea, hai să zicem, 85% din actorii care sunt în țară cred că au făcut UATC-ul că așa e parcursul firesc, cumva. Nu știu dacă e cel mai bun, dar nu prea e alternativă. 

Alexisme: Ai avut un roluri foarte versatile. În Vlad, de exemplu, ce rol ai avut? De băiat bun, de băiat rău? 

Ștefan Iancu: De băiat bun, mie nu prea mi s-a dat joc băiatul rău. Eram jurnalist și fratele lui Vlad, fratele personajului principal, dar eu nu știam că el mai trăiește, eram sub acoperire, mă rog, e un fel de Contele de Monte Cristo. El intră la închisoare, îi schimbă înfățișarea și iese să se răzbune pe oamenii care l-au băgat acolo. 

Alexisme.ro: Cum îți alegi rolurile? De exemplu, ți-ar plăcea să joci și personaje rele sau simți că nu poți acum, poate?

Stefan Iancu: Da, mi-ar plăcea foarte tare, doar că nu prea se ivesc. De regulă, actorii de toate tipurile sunt typecast. Adică nu prea există varianta care vine cineva la tine și zice că ar vrea să mă îngrașe 30kg și să-ți facem nu știu, o chelie, la cât de puține producții se fac comparativ cu în străinătate, nu prea există luxul regizorului care vine și zice vreau să-ți fac ție o schimbare. De obicei merge punct ochit, punct lovit către un actor care se pretează pe ce își dorește el, sau cum vede personajul respectiv. Și atunci poate și fizionomia m-a împins tot timpul spre rolurile pozitive. 

Alexisme.ro: Cum ai ajuns să joci cu Segal în filme, cu actorii mai mari. Și la noi se fac filme cu actori străini, bănuiesc că s-a filmat la noi. Cum a fost experiența? 

Ștefan Iancu: Am filmat aici. Adică majoritatea proiectelor pe care le-am făcut le-am filmat în țară. Eu eu mă refer la faptul că n-avem atât de multe producții, mă refer la producții locale făcute de-ai noștri. Sau sunt câteva la comparativ cu străinătatea-s puține, dar mai vin producții străine ca să filmeze la noi în țară. Și așa am avut și eu ocazia să joc cu Segal, cu Ben Kingsley. 

Alexisme.ro: Teatru sau film? Ce prefer? Unde te simți mai mult în largul tău? 

Ștefan Iancu: Mie îmi place mai mult filmul, cred că mă simt un pic mai confortabil. Și are componenta asta a faptului că rămâne. Și dacă e ceva ce mi-aș dori să pot să zic despre mine la finalul vieții, că am lăsat ceva în urmă. 

Bineînțeles că asta nu înseamnă că dacă faci doar teatru o să te uite lumea, doar că filmului îi dai play, mă simt mai apropiat de film. Poate și pentru că am făcut mai mult de când eram mic, dar îmi place mai mult. 

Alexisme.ro: Te-am întrebat pentru că te-am văzut în piesa Club 27 de la Teatrul Metropolis, unde joci alături de Cătălina Mihai care a scris și textul și Tudor Aron Istodor și am simțit multă naturalețe în jocul tău. Pe scenă cred că dai mai mult din tine în fiecare spectacol. 

Ștefan Iancu: Da, pentru că nu mai există: «stai mai reluam». Și atunci, eu nu pot să vin să zic: Astăzi sunt cam obosit, n-am chef. 

Alexisme.ro: În piesa Club 27 joci un personaj la trei vârste diferite, începând cu 9 ani. Ce mesaj simți tu că transmite piesa? Care e mesajul pe care tu îl vezi? 

Ștefan Iancu: Cred că vorbește un pic despre o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de foarte multe ori, apropo de a face, ceva măreț până la o anumită vârstă, știi să conteze cumva, să îți iei un benchmark și să zici «ok, până la 27 sau până la 25 sau până la 30, vreau să fac asta». Mi se pare că vorbește un pic despre traseul acesta, cum l-a propus Cătălina. Și ce înseamnă parcursul tău de până acolo, ce înseamnă de fapt o reușită, ce înseamnă să nu intri la Conservator? Mă gândesc așa la faptul că și eu de multe ori mă întrebam dacă s-ar pune stop acum: Eu ce am făcut până în acest moment al vieții mele? 

La mine asta a ajuns cel mai pregnant. 

Alexisme:ro: Știi că e sold out mereu piesa voastră? Se joacă rar?

Ștefan Iancu: Nu, jucăm de vreo trei-patru ori pe lună, ceea ce e cam undeva, maximum, dacă mă întrebi pe mine. Și e flatant pe de o parte, pentru că înseamnă că există un interes. Oamenilor le place, s-a auzit. E un spectacol bun, dar e un spectacol de care și noi ne bucurăm. 

Alexisme.ro: Piesa de teatru scrisă de tine, «Antiportret de familie», joci cu nume mari Emilia Popescu, Marius Manole, Cătălina Mihai, (partenera din Club 27). Cum și când ai scris piesa ? 

Ștefan Iancu: A pornit când m-am dus la un workshop al lui Mimi Brănescu la Teatrul Național și cumva el a alimentat în mine dorința asta de a scrie. M-a încurajat și apoi am scris o piesă, pentru că așa trebuia să finalizăm workshop-ul cu un text, după care am mai scris încă niște piese și după aceea mi-am zis că vreau să mai scriu ceva care să fie independent de workshop și mi-am pus în cap să scriu. Mi-a luat așa, cu pauze și cu totul un an să pun cap la cap totul, după care m-am dus la Marius Manole și l-am rugat să nă ajute, dacă îi place textul și de acolo încolo a făcut ca lucrurile să se întâmple și a ieșit ce-a ieșit. 

Alexisme.ro: Cum crezi că am să aducem copiii și adolescenții la teatru? Pare în continuare teatrul inaccesibil? 

Ștefan Iancu: Nu, cred că teatrul e acum mai accesibil ca oricând. Sincer. Pentru că pe de o parte mi se pare că și teatrul s-a dezvoltat în mai multe ramuri. Există, bineînțeles, teatrul de tip clasic, știi cu care asociem noi teatrul, dar mi se pare că s-au dezvoltat tot felul de mici proiecte sau tipuri de teatru care acum funcționează pentru oricine și orice tip de spectator. Pentru că eu nu știu cât existau înainte spectacolele acestea mai ușurele sau spectacole de copii, doar pentru copii sau spectacole. Acum mi se pare că trebuie doar să vrei și să ai un pic curiozitatea să cauți. Dar opțiuni există mai mult ca oricând. Adică dacă vrei să vezi un spectacol clasic, te duci vezi ce e nou la Bulandra sau dacă vrei să vezi o comedie cu niște nume mari și vrei să-i vezi față în față, te duci la un tip de spectacol. 

Adică scuza că nu ai ce să vezi nu mi se pare că e valabilă. Adică până la urmă trebuie să vrei și vrutul ăsta depinde.. poate tu, ca tânăr nu vezi o opțiune de a-ți petrece timpul așa. Poți să decizi ori să mergi la un vin sau să te duci să vezi un spectacol de teatru într-o duminică seară. Și cred că opțiunea de a merge la teatru trebuie să vină de la cineva care să-ți sugereze, care ți-a insuflat suflet chestia asta.

Alexisme.ro: Părinții voștri vă duceau la spectacole când erați copii? 

Ștefan Iancu:  Am fost la câteva, adică știu clar că primul spectacol de teatru la care am fost era Tache, Ianke și Cadâr cu Gheorghe Dinică, cu Radu Beligan și cu Marin Moranu, dar nu pot să zic că mi s-a părut ceva ce îmi doream eu nespus să fac. N-am avut această mare epifanie să zic că ăla e loc unde vreau eu să fiu. Doar că după ce am intrat în Coșbuc la liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru că era parcursul firesc. Dacă tu ești, vrei să fii actor și să dai la UATC, e bine să treci prin grupa de teatru Brainstorming, pe unde au fost mulți oameni: a fost Carol Ionescu, a fost Anghel Damian, Oana Jipa, Teo Dincă, Iosif Paști, au fost colegii mei și acolo. 

Am început un pic să intru mai tare în lumea asta și să mă întâlnesc cu oameni, să merg pe la spectacole și să dezvolt o oarecare atracție pentru pentru teatru. Dar vezi, a fost circumstanțial. 

Alexisme: Acum s-a schimbat programa și în clasa a XI-a elevii vor învăța obligatoriu disciplina Educație Teatrală – o oră pe săptămână toți elevii, nu doar cei care vor să devină actori, ci și la licee teoretice și la licee tehnologice, fie că ești la profil uman sau real, vor învăța tehnici diverse. Și nu se va pune accentul pe faptul că elevul trebuie să fie talentat, ci pur și simplu pe faptul că teatrul în sine și aceste jocuri îi vor ajuta să comunice, în special. Crezi că e o idee bună? 

Ștefan Iancu: Cred că dacă se clarifică din start și se pornește din punctul că aici nu trebuie să se facă performanță și că de fapt notele n-o să fie pe cine zice mai bine Hamlet, sau ce vor, lucrurile s-ar putea să se ducă într-o direcție foarte bună. Eu personal, dacă aș fi fost acum la liceu și aș fi avut parte de cursul ăsta, dacă nu aș fi avut treabă cu actoria, și nu eram în trupa de teatru, ar fi fost un prilej pentru mine să mă întâlnesc cu niște situații de viață, prin prisma unor personaje, unor situații din piesele de teatru respective, din care eu aș putea să învăț ceva. 

Experiența de viață ne definește și până în clasa a XI- A câtă experiență de viață poți să ai? Și atunci cumva mi se pare că te pune în situația de a face un exercițiu de imaginație și să te întâlnești cu niște tipologii de oameni, cu niște situații cu care poate tu în viața ta nu te vei întâlni niciodată sau nu te-ai întâlni până atunci. Sau te vei întâlni și ai vrea să vezi cum e să gestionezi situația respectivă. Și mi se pare că mi-ar fi plăcut foarte mult. 

Asta să te ajute să înțelegi un text altfel, adică să citești, să te întrebi ei ce zic acolo? Asta mi se pare că te ajută oricând pe mai departe. Știi, să poți să descifrezi ceva dintr-un text, fără  rigiditatea orei de română. Programa școlară ne prezintă niște texte clasice bune, dar sunt unele care – nu vreau să fiu rău, dar mi se pare că îl îndepărtează pe copil mai mult decât îl apropie.

Sunt multe texte și contemporane care sunt foarte mișto și care pot să-i facă pe oameni să vrea să înțeleagă un text, să descifreze niște motive, simboluri și așa mai departe. Pentru că intru și eu în categoria în care sunt niște poezii.. nu înțeleg de ce le învață. Adică țin minte și acum Ion Pilat, «Aci sosi pe vremuri». Nu știu cine le-a ales și cum. În fine, vezi, acum îmi dau seama că uneori, când mai erau niște texte mișto, încă am rămas cu ele în minte, cu drag: Nichita Stănescu și pe bună dreptate pot și eu să-i înțeleg pe copiii ăia care zic «nu mă interesează». 

Alexisme.ro: Ție îți plăcea să citești? 

Ștefan Iancu: Da, da, îmi plăcea foarte mult să citesc

Alexisme: Și să memorezi? 

Ștefan Iancu: Nu, asta nu-mi plăcea, dae cumva părea că e singura variant, nu prea aveai alternativă. Adică da, încercam să învăț, dar până la urmă tot cumva tot aceleași cuvinte impuse trebuia să zici. Citeam mult când era mic și acum citesc, dar nu mai am același timp. 

Și asta e o chestie pe care ai mei cred că mi-au insuflat-o. 

Alexisme: În liceu ai avut profesor bun de român, care să îți dea pasiunea de a citi?

Ștefan Iancu: Am avut profesor foarte mișto, îți prezentau textele în așa fel încât să fii mereu curios de ce se întâmplă, să vrei să afli mai mult, dar nu poți să zic că mă atrăgea neapărat programa școlară din toate punctele de vedere, pentru că de multe ori erau niște chestii … mă făceau să vreau să mă duc un joc fotbal doar să nu-l citesc. 

Alexisme: Chiar așa, cum petreceai timpul? Ai prins telefoanele mobile? Ce vârstă aveai? 

Ștefan Iancu: Eu am 28 de ani. Cred că sunt generația de tranziție: am avut Sony cu infraroșu, ne trimiteam melodiile prin infraroșu, dar cam atât. Adică n-aveai altceva. Am prins în liceu deja apăruseră primele iphone-uri. Am terminat când era iphone 4-5, ceva de genul ăsta. Lumea asta de influență nu exista. Era mai curat mediu online, exista facebook, dar îți dădeai check-in și dacă te uita cineva și nu te-a trecut în check-in că erai acolo, trebuia să se știe că ești acolo. Azi e echivalentul unui story. Am prins granița între cele două lumi și mă bucur că am avut parte și cea de dinainte, când nu erau telefoanele. Mi-ar fi plăcut să fie mai lungă perioada aia, sincer. 

Alexisme: Este afectată puterea de concentrare din cauza telefoanelor și a conținutului de azi Apropo, spuneai că ai fost la Take, Ianke și Cadâr, câți ani aveai ? 

Ștefan Iancu: Eram mic, vreo 10. 

Alexisme: Crezi că astăzi un copil de 10 ani ar putea să stea la o astfel de piesă până la final? 

Ștefan Iancu: Nu știu. Uitându-mă așa și la copiii care sunt generația de după mine, ajung de fiecare dată la concluzia că telefonul cred că e una dintre cele mai nocive, «arme», mă rog, lucruri care care au ajuns să influențeze tinerii. Telefonul vine la pachet cu social media care din nou mi se pare că e un mediu unde a ajuns să se petreacă mai mult timp decât în realitate și chestia asta cu attention span, îi vezi că nu mai sunt atenți, au short content, dacă nu-ți place ceva schimbi imediat, devine din ce în ce mai complicat să poți să fii atent la un film, să nu pleci după 10 minute dacă nu ția plăcut. Dar mai acordă-I o șansă, stai acolo să înțelegi un pic….«Sau nu mi-a plăcut cartea asta, am citit 5 pagini și gata».  

Alexisme: În ce piese de teatrul te mai vedem?

Ștefan Iancu:  Joc în „Club 27” la Teatrtul Metropolis,  în “Antiportret de familie”, „La câțiva oameni distanță de tine” și „Repetiție pentru o lume mai bună”, care sunt la Teatru Național, în regia lui Radu Afrim. Repet, în prezent la Ploiești, într-un după un text de și în regia lui Radu Iacoban. S-ar putea să mai fac niște filme anul acesta, o continuare de la Serafimi.