Încercam să îmi șterg lacrimile fără să fiu văzută, când văd lângă mine, că și Elena, prietena mea, începe să plângă. 

– Înțeleg că e de bine, că ți-a plăcut piesa, i-am zis și strâns-o în brațe.  

Două mame ieșite la teatru, la piesa Club27 de la teatrul Metropolis. Luni seară. Nu puteam să începem mai bine săptămâna sau anul.

Mi-a plăcut enorm piesa de teatru. Povestea unei fete, Janis, crescută doar de tatăl ei, pasionat de muzică rock (de aici și numele Janis, de la cântăreața Janis Joplin). Club 27 este o referință la un fenomen cunoscut în lumea muzicală: acela al tinerilor artiști cunoscuți care au murit la 27 de ani, în apogeul carierei: Kurt Cobain, Jimi Hendrix, Janis Joplin.

Personal n-am mai mers la teatru de pe vremea când nu aveam copii, deci să zicem peste 10 ani.

Dar nici înainte să am copiii nu mergeam des, așa că nu i-aș putea folosi pe băieții mei drept scuză. Îmi era frică că nu-s destul de deșteaptă pentru teatru, mi se părea că teatrul este inaccesibil. Că nu l-aș înțelege. Și poate aveam dreptate la vremea respectivă. Acum, după vârsta de 40 de ani însă, cred că teatrul este forma de cultură cea mai puternică care mă ajută să comunic cu mine. Care îmi deschide uși pe care nici nu le mai știam închise.

Departe de mine să scriu o recenzie a unei piese de teatru, dar aș vrea să vă povestesc un pic despre Club 27 care pe mine m-a răscolit. După ce am ieșit din sala de teatru am stat pe gânduri ore în șir, așa că vă îndemn să o vedeți. (PS: E mereu sold out trebuie să aveti multă răbdare să prindeți bilete, eu am așteptat cam jumătate de an)

Timp de 2 ore, am trecut prin toate emoțiile și stările posibile. Am plâns, am râs cu cei trei actori care ne-au ținut cu ochii ațintiți pe ei, dar am simțit și furie pe alocuri când aș fi sărit în apărarea lui Janis la 9 ani sau Janis la 18 ani.

Indiferent de vârstă pe care o ai sau de viața trăită este imposibil să nu te atingă povestea, text scris chiar de actrița principală, Cătălina Mihai (Foto).

Mintea te duce prima oră în copilărie, apoi în prezent, dacă ești părinte. Începi să îți pui întrebări și să faci o paralelă cu propria copilărie: Și eu credeam că BAC-ul e o prostie, și eu credeam că alți părinți sunt cool, și eu credeam că lumea se termină dacă nu mă iubește un anumit băiat, mi-am spus. Apoi am trecut la gândurile de adult – părinte: Și eu îl critic pe copilul meu cu gândul că vreau doar să îl protejez și să îi ofer ce e mai bun, să învețe bine, să aibă o viață bună. Și totuși, viața trebuie să o lăsăm să se întâmple și ne va surprinde. Nimeni nu garantează că va fi bine.

Piesa se desfășoară pe mai multe planuri temporale: te plimbă în trecutul lui Janis, te aduce în prezent și iar te întoarce în trecut. Ceea ce este destul de greu de făcut pe o scenă de teatru unde nu ai montaj. Și cu toate acestea, actorii și regizorul Alex Bogdan (îl știți și din filmul Tati Part-time) au reușit ceva miraculos de natural: personaje care mută singure decorul în timp ce spun replicile sau își schimbă hainele. Excelentă îmbinare!

Alături de Cătălina Mihai joacă actorul Ștefan Iancu (rolul lui Arti, un băiat care aparent nu avea un viitor strălucit și care e fericit când ascultă o manea preferată).

Pe Ștefan Iancu îl știți din mai multe roluri de film: Un pas în urma serafimilor, Kyra Kyralina, sau Hoții de subiecte. Ștefan și Cătălina au un joc remarcabil, un schimb de replici mereu viu și natural, atât de natural.

Rolul tatălui îl joacă Tudor Aaron Istodor. La începutul piesei sunt șanse mari să îl urăști pe tatăl lui Janis dar pe parcurs îi înțelegi visul și dorința ca fata lui să reușească să ajungă o cântăreață.

Vă încurajez să aveți răbdare să prindeți bilete la această piesă de teatru care promit că vă va deschide mult inima și mintea.

PS: Aici va puteti abona ca sa primiti alerte cand se pun în vânzare bilete la ce teatru doriți.