Să faci teme cu copilul e greu, orice mi-ai zice. Dar mai știu ceva, că e necesar în primii ani de școală. E foarte important să aibă o rutină, dar e foarte greu să îl obișnuiești cu ea, când el nu vrea, nu? Nu mai zic să găsești un echilibru: să NU îi faci TU părinte temele, să nu îi predai TU părintele din nou lecția, să îți muști limba când greșește de N ori, e greu.

Dacă m-ați fi întrebat în urmă cu jumătate de an v-aș fi zis că e imposibil. Acum, zic cu mâna pe inimă că nu e totul pierdut, că se poate să își facă o rutină, să se așeze el singur la birou și să scrie, să îmi ceară ajutorul doar când nu știe. Indiferent când vă apucați de treabă sunt câteva trucuri, desigur.

Ni le spune Oana Moraru, în primul episod al podcastului Cu capul în nori din seria pe care o dedic temelor și triunghiului profesor-părinte-elev. Nu sunt formule magice, funcționează pe termen lung însă și cu efort din partea tuturor.

• Cine conduce triunghiul părinte-învățător-elev? Cine pe cine ascultă sau cine de cine ascultă? Cum găsim acest echilibru ?
  

Oana Moraru: În mod normal, într-un mediu educațional gândit cu cap și cumva impus ca viziune pe termen lung, cine conduce acest triunghi este școala, școala cu specialiștii ei.Trebuie să numească cumva contextul educațional, să-l definească, să dea o direcție, să transmită clar părinților și copiilor care sunt obiectivele ei. Cum facem aclimatizare a copiilor cu mediul școlar, în ce ritm, care sunt obiectivele pe termen lung, care ar trebui să fie regimul de viață, standardele pentru care lucrăm de la o etapă la alta, vârstelor copiilor.

Pe urmă ar trebui să fie familia. Între școală și familie ar trebui să existe a treia parte, consilierii, pedagogii, psihologii, pentru că de multe ori când școala și familia sunt singurele în relație, apar fricțiuni sau apar puncte de vedere diferite, iar școlile cele mai bune din lume sau sistemele cele mai bune de educație au reușit să echilibreze această relație cu a treia parte, specialiști în educație sau cei care sunt sfătuitorii, să zicem și de o parte și de alta a mediului profesional al familiilor. 

Și nu în ultimul rând, copiii, care ar trebui să cadă împreună în plasa aeasta bine strânsă între școală, familie și specialiștii care reglementează relația între adulți. 

Exact ca într-o familie, să zicem mama-tata-copiii, în care dacă există neînțelegere sau puncte de vedere foarte diferite între mama și tata, copilul alunecă în faliile acestea ale mesajelor, să zicem, prost date sau conflictuale din sine. Deci principalul motiv pentru care la noi, așa în țară, există o mare nesiguranță între ceea ce vor familie, ceea ce poate școala, e că noi încă n-avem încă suficienți bani să investim în specialiști și în sprijin profesionist, și pentru cadre didactice, dar și pentru familiile care au nevoie de mare consiliere.”

• De ce sunt necesare temele:
  

Oana Moraru: “Temele sunt acea etapă a învățării care nu se produce în clasă. Ce facem noi, profesorii? Prezentăm informații, le explicăm, le demonstrăm, lucrăm puțin cu copiii, cât să se fixeze minima înțelegere. Dar înțelegerea de adâncime și de lungă durată se produce doar când copilul e pus în situația de a lucra singur cu el însuși. Sunt niște etape ale învățării pe care, dacă nu le parcurgi până la capăt, nu rămâne nimic solid în competențele copiilor sau nu apar competențe, apar doar impresii de suprafață pe o temă sau alta, în care avem impresia, la rândul nostru, că am predat ceva și am explicat bine. Dar de partea cealaltă, în mintea copilului nu s-a produs o transformare, el nu știe să folosească informația sau algoritmii dați decât dacă e pus în situația de a lucra singur. 

Abia atunci când lucrezi singur sau faci teme, fie că le faci la școală, sub ochii profesorilor after school, acasă, cu mama, dar numai atunci când lucrezi singur poți să îți dai seama care, cum îți vorbești ție însăți, care-i vocea ta interioară, cum gândești, cum se dezvoltă raționamentele tale.”

• Facem temele cu copii sau îi lăsăm singuri? Cum procedăm?
  

Oana Moraru: Există foarte mulți copii care aparent pricep în clasă, au acele AHA-uri când profesorul le explică sau lucrează împreună cu ei, dar când sunt puși în situația de a rezolva singuri, acel AHA nu mai este eficient. Adică nu mai au abilitatea de a se descurca pe cont propriu. Etapa asta de învățare, în care sunt eu cu mine și îmi demonstrez ce pot, e foarte importantă. Munca individuală, munca independentă pe programa românească, dar și pe termen lung, în sensul învățării de profunzime, trebuie făcută sub o formă sau alta. Școlile dezvoltate din lume au găsit sistemul de a lucra în clasă cu copiii. De a da multă, multă muncă independentă la noi, fiindcă sunt clase supraaglomerate și profesori slab pregătit, se produce în clasă doar faza 1 a învățării, cel mult.

Fazele a doua, a treia, a patra, care țin de învățarea de adâncime, se produc, din păcate, acasă și la meditație. Părinții au intuit treaba asta că nu e suficient ce se întâmplă în clasă și copilul meu trebuie să lucrez și acasă, ca să fie în situația de a lucra și gândi singur.

• Cum să le explicăm fără să ajungem să țipăm și cum îi convingem să stea la masă să facă teme? Pentru că de multe ori nu vor pur și simplu
  

Oana Moraru: Recomand părinților, în sistemul nostru, că n-avem ce face, cel puțin la clasele întâi și a II-a, să-și dedice cât mai mult timp temelor copiilor și să se oprească din a formula în jurul lor expresii de genul: hai mai repede, să le terminăm ca să te joci. Sau, uite, dacă te apuci din timp de ele, ai mai mult timp și pentru tine. Sau, hai mai repede, hai să nu le mai lăsăm pe ultima sută de metri, să scăpăm de ele. Momentul în care și familia tratează temele ca o chestie de care trebuie să scăpăm, în capul copilului se programează neuro-lingvistic, psihologic, emoțional senzația că temele sunt o treabă la fel de ocupatoare de timp degeaba, precum sunt muncile obișnuite prin casă, spălatul vaselor, dusul gunoiului. Nu ne place neapărat să le facem, dar trebuie să le facem.

Eu, ca părinte, știu că am, să zicem, un serviciu până la ora 4-5 știu că mi-e greu, știu că e seară și n-am încotro, trebuie să mă ocup de copil, trebuie să mă obișnuiesc cu această idee că până nu trecem cu toată familia prin etapa în care dau toată atenția temelor copiilor mei, îmi pun toată energia acolo, în frec mâinile de bucurie că pot să-l ajut, că pot să-l inspir, să imprim sentimentul că a lucra acolo la măsuță, liniuțe, literele de mână, câteva calcule sunt extrem de importante pentru noi. Când acorzi copilului cu toată bucurie, așa, timpul tău în jurul temelor ,îi modelezi fără să îți dai seama, poate neapărat simultan cu făcutul temelor, îi modelezi și imprimi copilului atitudinea față de o treabă bine făcută. 

Dacă tu, părintele, ești ofuscat, obosit, vrei să le terminați cât mai repede, dacă tu pornești jocuri de putere, hai o dată, hai mai repede, hai ți-am spus că trece timpul, lehamitea asta tradițională în jurul temei o imprim copiilor copilului automat. Și aproape a devenit un sport național să ne văităm noi înșine de temele astea. Sigur că sunt și învățători care dau teme absolut supradimensionate, dar cred că asta se poate discuta clar la întâlnirile cu el. Însă ăsta e adevărul: Copiii din sistemul românesc nu au învățare produsă din clasă. Sunt și profesori slabi. Sunt și clase supraaglomerate, e și programa pe repede înainte și atunci eu n-am încotro ca părinte, decât să mă ocup un pic acasă, să-i dezvolt și atitudinea asta de plăcere, de bucurie. Cum stau lângă el, mă bucur și eu, mă bucur de fiecare liniuță. 

Îi spun că-l sprijin, că-l ajut, că lucrăm împreună, că e ușor, că orice s-ar întâmpla, sunt alături de el. Da, deci la început e foarte important să modelăm, să amprentăm emoțional copilul prin exemplul atitudinii noastre, că tema asta e o chestiune care ne ajută pe noi să înțelegem lucrurile, e și ne negociabilă, dar nu e ceva ce băgăm acolo repede, sub preș. Ca să arate totul bine, trebuie să ne aplecăm cu toată încrederea și bucuria asupra temelor, pentru că felul în care privim noi învățarea se duce în sistemul copilului ca un virus.

• Le corectăm noi părinții temele?
  

Oana Moraru: Le corectăm, îi ajutăm, dar atenție când corectăm sau când ne așezăm lângă ei la biroul de lucru, ne așezăm de pe o poziție așa de egalitate, de 2 oameni care au de lucrat ceva împreună până când nu va mai fi nevoie să lucreze împreună. Contează mult dacă reușești să stai lângă el la început mai mult și să te dedici acolo, să urmărești în ce măsură cu timpul te poți și detașa sau îl poți lăsa încet, încet, singur, fără să ai pretenția să lași singur de la început. Iar când îl corectezi trebuie să fie tot așa, de tipul sugestiei. Dacă-ți iei atitudinea aia de profesor sever, superior, care spune: nu, nu-mi place asta, n-a ieșit bine. A nu, nu se poate așa, vezi că nu trebuie făcută treaba așa.

Deci dacă ai atitudinea asta, copilul te va respinge și nu va iubi să lucreze lângă tine. Deci trebuie să-i placă să lucreze lângă tine. Să pară că ora asta de teme alături de tine, un mod de de stat împreună și dacă vrei să-i faci observație despre cum arată o literă sau cum să gândească o problemă încercuindu-și cuvintele cheie, trebuie să-ți păzești foarte bine atitudinea, să faci de pe un picior de egalitate, ca și cum ai vorbit cu un prieten al tău și îi dai o sugestie. Dar întotdeauna menții senzația asta că de abia aștepți ,să vă iasă o treabă bună amândurora. 

Vă dau un exemplu, eu am crescut copilul în școala mea cu profesorii aleși de noi în echipa noastră educațională și îmi petreceam la școală alături de copilul meu, nu direct în clasă, că avea alt învățător – 10 ore pe zi. Nici măcar eu, ca om care am construit o școală, nu am fost scutită de faptul că fetița mea avea nevoie, cel puțin în weekend de mine să stau lângă ea, să ne bucurăm amândouă de caiete, de liniuțe, să fixez indiect, cu sugestii subtile, dar așa încântate, care ar fi standardul unei file bine conturate, lucrate.

• Până la ce vârstă facem temele cu copiii?
  

Lucru pe care l-am făcut pe urmă, după ce și-a câștigat independență, am stat vreo 6-7 luni la clasa întâi,am mai făcut o dată la clasa a treia, când se ridică ștacheta și foarte mult la clasa a cincea, când ei nu știu încă să învețe pe cont propriu. Și chiar și copilul meu, cu tot cu profesorii cei mai buni selectați de mine, cu toată atenția și cea mai bună strategie dată în clasă copiilor, chiar și copilul meu a avut nevoie să stau lângă ea din mai multe motive:

1.Că timpul ăsta de teme nu e ușor și el are nevoie să simtă conectat cu cineva când le face.

2 Că prin atitudinea, bucuria mea, concentrarea mea, liniștea mea interioară îi conturam ei sau îi modelam, îi transmitea mie ce înseamnă să faci o treabă bună cu calm, echilibru și cu planificare. 

3.Dacă ești un părinte cât de cât conștient, în timpul temelor ajungi efectiv să te bucuri de informația care-i acolo și să-i transmiți copilu și o curiozitate mai departe. Apropo de ce înseamnă a învăța. Și s-a văzut asta pe termen lung. Acum, la 19 ani o aud vorbind cu vorbele mele de atunci. Adică, ce transmitem la un moment dat rămâne fundamental în mintea copilului ca atitudine, mai ales în prima copilărie. Dacă noi transmitem acum: aoleo, iar ai teme, iar nu ți l-ai făcut, iar s-a făcut târziu, adică un soi de iritare a noastră ca adulți, că mai avem încă o treabă administrativă în casă care trebuie repede terminată, asta rămâne pe veci așa și în capul copilului.

• Școala online a dus la amplificarea mesajului că temele trebuie făcute cu părinții?
  

Oana Moraru: Sigur că școala online a sporit și mai mult uzura familiei, că se duce totuși în sistemul românesc foarte mult pe familie. De ce se duce? Pentru că programa foarte aglomerată, dar mai puțin asta, asta ar fi așa că nu sunt bine dozate exercitiile, ci fiindcă avem așteptări foarte mari de la copii foarte devreme, iar profesorii de la clasă, inclusiv cei de la gimnaziu, sunt foarte slab pregătiți, adică nu sunt echipați să producă învățare din clasă. Și de-aia se duce atât de mult pe familie și de aia dublu, poate în pandemie, când învățarea nu s-a produs niciunde, nici măcar n-a început, poate doar un pic online.

Și tot sistemul nostru de educație supraviețuiește acum pe efortul unor familii care, cu profesori în privat, încearcă să arunce așa câte un colac de salvare pe umerii copiilor, ca să ajungă mai departe spre gimnaziu și licee, unde, din păcate, învățarea se întâmplă la fel. Inclusiv la liceul, la licee de elită, profesorul, în cel mai bun caz, vine și pune pe tablă lecția asta stufoasă, organizată, ordonată. Dar învățarea nu se produce în clasă.

• Cât învață copiii în clasă? Profesori slabi pregătiți și la școală și la liceu
  

Oana Moraru: Ajung acum în școli profesor foarte slab pregătiți, un profesor trebuie să fie ca un inginer, așa să aibă foarte multe instrumente și strategii de cum își organizează ora: câte etape are ora, de cât sta pe un capitol, cum produce învățarea. De câte ori, repet ca toată clasa, în medie, să ajungă măcar la nivelul de înțelegere de nota 6-7, cât stau pe un capitol ca să mă asigur că mi-am produs, să zicem, rezultate în clase. De ce se întâmplă lucrul ăsta? În momentul actual, nicăieri în România, nicio școală de stat, profesorii nu sunt evaluați oficial și cu niciun fel de consecințe pe ce efect au ei în clasă în mințile copiilor. Nu măsurăm la nimeni dacă au produs învățare în clasă copiilor. 

Adică, dacă, să zicem, doamna de fizică la un liceu mare de București vine și lucrează cu clasa de mate-info fizică, probleme pe bandă? Nu știm niciodată dacă ea în clasă, acolo produce vreun fel de înțelegere, de aha-uri, de creștere constantă a logicii, a intelectului copilului. Deloc, nu măsurăm asta, nu, nu responsabilizăm profesorii să facă asta. 

Dar Evaluările naționale, nu, pentru asta erau? 

Oana Moraru: Da, dar, ele se întorc vreodată? Se întorc vreodată către profesorul X de la catedra A din liceul B să-i dea feedback și să-i spună uite, cu ajutorul următoarelor instrumente, ai putea tu să faci o treabă mai bună? Nu, nu.

Învățarea e un proces foarte complex. Adică și eu pot să spun ușor părintelui, uite, ăsta trebuie să repete mai mult, să învețe bine la matematică. Da, eu nu știu de fapt care sunt hibele copilului la matematică. E vorba, doar că trebui să lucreze mai mult. Asta i-ar produce învățare lui? Nu. Unii copii au probleme de atenție. Unii copii au probleme de memorie, unii au probleme de logică și concentrare, la gândire abstracte. Să nu ne imaginăm că învățarea se produce dacă îi dai să lucreze mai mult la meditații. Sunt atâtea cazuri de copii care fac meditații de 4 ani și tot nu reușesc să ajungă la un 5 sau la un 6 sunt alte lucruri care țin de creșterea unui copil, creșterea intelectuală. Deci asta încercăm noi acuma. Hai, dă-le mai mult, meditează-le, lucrează, dar în adâncime undeva, în clasele primare și pe fondul hibelor pe care mai au copiii de acasă, din familie și pe fondul unui program preșcolar foarte slab în țară, că atunci, în anii 0-6 ani se formează tot ce ține de baza gândirii și a atenției, vin în școlile noastre copii cu foarte multe dificultăți de învățare, pe care nici profesorii nu le înțeleg, nici familia, că de aia vorbeam de a treia parte, la început de specialiști și nu știu nici unii, nici alții să le ofere ajutor ca să crească. De asta avem atâta abandon școlar, dar asta avem rezultate slabe și de asta avem un tip de examene naționale pentru care pot dresa copilul să ia notă bună fără ca el să gândească efectiv pe subiect.

• Testele standardizare – sunt bune sau nu pentru elevi, pentru învățare?
  

Oana Moraru: Învățarea asta înseamnă, să ai competențe, nu înseamnă doar să memorezi niște, să zicem, informații pe care nu le poți forma. Competențe înseamnă cum jonglezi cu informațiile, cum le pui într-o paradigmă, cum le pui într-o perspectivă, cum emiți opinii pe marginea lor, cum le aplici în alte contexte ale vieții. Deci asta înseamnă învățarea de profunzime. Și fiindcă profesorii nu știu să predea pe competențe, majoritatea profesori în România predau pe conținut. Adică vin, îl pun pe tablă, copilul zice cei mai buni din clasa A, am înțeles, dar dacă ar fi să aplice în alt context, imediat ceea ce li se pare că au înțeles, n-ar reuși. În România acum nu se mai produce nici măcar învățarea aia de pe vremea din anii 90 în care copiii ieșeau măcar din școală doldora de informații. Acum nici măcar asta nu se mai întâmplă. Adică, nici măcar pe partea asta de toceală de învățare bună, așa, la primul nivel, nu se mai întâmplă. Și atunci au încercat din sistem, din minister, să tot facă, să tot întoarcă pe dos, pe față problema asta.Ia să facem noi ce-au făcut acum 2 sau 3 decenii țările din vest. Până și-au reformat educația, cam toți au trecut prin etapa testelor standardizate. Adică se emiteau pentru fiecare nivel, clasă sau ciclu, niște teste care măsurau minimal prima și a doua etapă a învățării. Adică cum reacționează copilul pe marginea unor informații, cum le recunoaște, cum le completează, cum le clasifică, cum le descrie.

Și testele astea standardizate în lume, în general, au ridicat toate sistemele de educație măcar până la nivelul în care toată lumea avea o bază de informații. După aia au renunțat la testele standardizate pentru că a observat după ani de zile că profesorii predau doar pentru test, adică făceau acel dresaj ca toți copiii din clasele lor să reacționeze corect pe test. Dar nu aveau neapărat și competențe, adică nu se descurcau cu informația aceea pe care reușeau s-o reactualizeze, s-o recunoască, s-o și pună în probleme de viață, să s-o gândească critic, s-o aplice, să o cerceteze, să emită ipoteze pe baza ei. Adică ceea ce ne trebuie nouă pe viitor, când ai de lucrat la o firmă. Trebuie să gândești strategic. Nu exista gândire strategică critică. Și atunci următoarea etapă a sistemelor de educație în lume a fost învățarea asta prin competențe. 

Adică au emis itemi pentru examen, în care nu se verifică doar gândirea de nivel 1 a copiilor, aia de recunoaștere, clasificare, identificare, descriere. Se verifică și gândirea de nivel 2 și 3 adică cea deductivă și cea critică creativă. Noi, din păcate, de când ne tot codim și ne învârtim să producem reformă în România, n-am ajuns nici măcar la etapa de acum 2 decenii a țărilor din vestul Europei în care să standardizăm măcar evaluarea, să ne asigurăm că toți copiii din țară au bază în gândirea de nivel 1 identific, recunosc, clasific, descriu. Dar nici profesorii din clasă, marea lor majoritate, afară de câteva excepții, nu știu să predea la alt nivel decât asta explic, înțeleg, identific, subliniez, definesc. 

În schimb, culegerile manuale sunt doldora sau examenele pentru intrare la nu știu ce liceu sau la nu știu ce gimnaziu de elită sunt doldora de exerciții și probleme care propun gândirea de nivel 2 și 3 gândirea de nivel inteligent”.