“Nu e ușor să fugi de fericire”, romanul de debut al scris de Laura Frunza, scos la Editura Trei, este un roman care te prinde de la prima pagină, greu îl lași din mână, deși are peste 400 de pagini. Se simte o experiență în scris, nu doar dialogurile curg, ci și replicile, descrierile și mai ales emoțiile prin care trec personajele tale. Nu e nimic forțat acolo, toate trăirile le-am simțit natural. – Ascultă sau citește aici un fragment 

De mult nu m-a mai ținut trează o carte peste 12 noaptea. Nu știu dacă și faptul că e scrisă și gândită în limba română a ajutat la ușurință cu care am citit-o. Este o carte pentru cei care au peste 30 de ani, pentru că deși iubirea a două persoaje este în centru, Laura atinge atât de adânc teme din viața noastră (de părinți sau nu): bullying, traume din copilărie pe care nu știm să le gestionăm, etc.

Personajul principal, Ileana, se lasă greu iubită, (de aici și titlul) dar îți explică viața ei, așa încât nu ai cum să nu o înțelegi. Cu toții am trăit cel puțin o situație din acea carte. Am simțit o carte vie și foarte aproape de generația noastră. Are și mister, este tot ce ai nevoie de la un roman de iubire deloc siropos.

Am savurat toată cartea, Ileana și Bogdan mi-au fost alături câteva seri și deși nu voiam să se termine, am așteptat finalul cărții pentru că nu știam cum se poate termina, cunoscând-o pe Laura, o fire care spune lucrurilor pe nume în viața reală.

Cartea se află pe locul al doilea în top cinci vânzări cărți de autori români de la Gaudeamus ai editurii Trei. Repet, romanul de debut, lansat cu doar o lună înainte. Dacă nici acest lucru nu vă convinge să o cumpărați cuiva drag, am făcut un interviu cu Laura Frunză, ca să aflu mai multe despre cum e să scrii prima carte, cu ce emoții te confrunți, cum scapi de lipsa de inspirație, sau cum știi că ce ai scris o să placă oamenilor?

Cartea o găsiți aici, costă de la 45 de lei în sus( depinde de site) și în variantă e book.

• Pentru cei care nu au citit-o nu vreau să dăm spoilere, dar pe scurt, totul începe cu dragostea reaprinsă între doi foști colegi de liceu, la reuniunea de 20 de ani. Paradoxal cumva, s-a nimerit ca în preajma lansării cărții tale să ai reuniunea de facultate. Păstrezi legătura cu colegii tăi de liceu? A citit cineva cartea și care au fost reacțiile?

Laura Frunză: Am avut reuniunea de la facultate în preajma lansării. Reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului a fost acum patru ani, dar nu a avut legătură cu scrierea cărții, ideea exista dinainte. În epoca social media, ce mai înseamnă să ții legătura cu cineva? Constant, vorbesc doar cu cea mai bună prietenă a mea din liceu, ea n-a citit cartea încă, deoarece locuiește în Germania și n-am reușit să i-o trimit. În rest, sunt câțiva colegi cu care sunt conectată pe Facebook și mai vedem așa ce mai facem, dar nu pot spune că ținem legătura. Nu știu dacă au citit-o, deși știu că una sau două colege au cumpărat-o. Probabil că unii dintre ei se așteptau să ajung în punctul ăsta la un moment dat, având în vedere că scriam și în liceu și am avut chiar și încercări de romane.

• Ești blogger “de cărți” ( așa de spune?) de mulți ani, traduci și cărți. Cât de mult simți că te-a ajutat acest lucru să te apuci să scrii o carte?

Laura Frunză: M-a ajutat foarte mult. Faptul că am citit înainte foarte mult pe nișa asta a fost decisiv în felul în care am decis să-mi construiesc cartea. La fel și faptul că traduc, pentru că abia când traduci diseci un roman și-i vezi toate „organele” interne, lucru care nu se întâmplă la o lectură simplă.

• Cum și când ai decis că vrei și mai ales poți face asta?

Laura Frunză: Nu mai știu exact când. Adesea spun că dacă aș fi știut că chiar voi ajunge să public, mi-aș fi notat ziua când am scris primele rânduri, dar, pentru că a fost mai mult o provocare pentru mine să văd dacă pot duce povestea la final, n-am notat nicăieri. Aveam ideea în minte de câțiva ani, dar până am început, efectiv, să scriu, a trecut ceva timp, mai ales pentru că nu prea aveam când să mai fac și asta. Dar, odată ce am început, povestea s-a vrut spusă până la capăt și am continuat. M-am îndrăgostit de personajele mele și n-am vrut să le las fără happy-end. E ciudată relația unui scriitor cu personajele sale, pe măsură ce scrii, aproape că ți se par reale. Durează un pic până te desprinzi de ele, ca să poți trece la următoarea carte.

• În cât timp ai scris-o ? Cum a decurs procesul creativ?

Laura Frunză: Am scris-o cam într-un an și jumătate și mi-a făcut foarte mare plăcere să scriu. Uneori era activitatea mea favorită din zi. N-am simțit-o ca pe o corvoadă, deși am avut momente în care nu știam în ce direcție să merg și atunci au trecut zile și chiar săptămâni fără să mai adaug nicio frază. Finalul mi-a fost cel mai greu să-l scriu și cartea a stat neterminată destul de mult timp.

• Ai avut din start o direcție în minte? De exemplu, știai că vrei să atingi teme actuale din societate: Bullying, avort, traume ale copilăriei, stereotipuri? Ai avut clar un final în minte?

Laura Frunză: Nu am avut din start un plan concret, m-a surprins până și pe mine direcția în care s-a dus povestea. Am pornit doar de la ideea că doi oameni complet diferiți se revăd după douăzeci de ani și își dăruiesc reciproc o noapte de dragoste. N-am știut încotro mă voi duce cu asta, nici măcar n-am fost sigură că vor rămâne împreună. Deși sunt o mare fană a filmelor și cărților de dragoste, uneori îmi doresc ca cei doi protagoniști să nu rămână împreună, când asta înseamnă să sacrifice destul de mult din ceea ce sunt ei. Ăsta a fost cazul și aici până la un punct, ideea inițială era ca aventura aceea de o noapte și întâlnirile lor ulterioare să-i schimbe pe cei doi, dar să nu ajungă să formeze un cuplu clasic. Mă bucur că m-am răzgândit.

Nu știam nici că voi atinge anumite teme actuale din societate, dar bănuiesc că asta se întâmplă fără să vrei atunci când îți situezi acțiunea într-un context contemporan, cu personaje născute în anii 70-80. Cum ziceau și personajele la un moment, noi, cei care avem acum 40-50 de ani, suntem adevărate studii de caz pentru psihologi, avem multe lucruri acumulate acolo în suflet.

Finalul cred că a fost cel mai rescris capitol, l-am învârtit în multe feluri până a ieșit așa cum am simțit eu că ar trebui să fie.

• E o carte cu lecții de viață ? Care ar fi lecția care a pus amprenta cel mai adânc pt tine?

Laura Frunză: Nu știu dacă e o carte cu lecții de viață, cred că da, chiar mi s-a reproșat un oarecare didacticism și avea dreptate bloggerița care a scris asta, cred că nu m-am putut abține să nu zic lucrurile direct. Mi s-a mai reproșat și că sunt prea multe coincidențe în carte sau clișee din filmele Diva, dar realitatea este că viața chiar e așa. Și eu am avut parte de coincidențe norocoase, de clișee și de întâmplări fericite care au dus la viața mea cum e acum. Aș vrea ca oamenii să creadă că lucrurile astea există și în realitate. Că uneori vin mai târziu, alteori vin în moduri și din locuri neașteptate, iar alteori trebuie doar să adăugăm cuvântul „acum” la tot ce ni se întâmplă rău, pentru că nici fericirea, nici nefericirea nu sunt perpetue. Și că e foarte important să comunicăm în permanență în toate relațiile pe care le avem, indiferent că sunt de cuplu, de familie sau de prietenie.

• Cui se adresează cartea? Crezi că poate fi citită și înțeleasă și de cineva de 20 de ani și deopotrivă de cineva de 30-40 de ani?

     Cartea se adresează clar persoanelor peste 30 de ani. La 20 nu știu dacă o poți înțelege     încă, dar poți vedea o altă perspectivă, poți să înțelegi că poți găsi dragostea și mai târziu  în viață (și că poți găsi dragostea din nou dacă, din diferite motive, ai pierdut-o) și că  atunci o simți diferit.

 Ai avut un moment în care te-ai blocat când scriai ?

•    Laura Frunză:  Da. Până și mie mi se păreau atât de diferiți cei doi încât nu credeam că aș putea face în așa fel încât să rămână împreună. Și foarte mult timp a stat nescris capitolul despre operația Irinei și perioada din spital, partea aceea este parțial inspirată din realitate, eu am stat cu fiica mea internată în spital, într-un pătuț de copil, în niște condiții mizerabile și cu un personal exact ca în carte. Eu de atunci mi-am pierdut răbdarea și recunosc cu oarecare jenă că ultima oară când am fost într-un spital cu Vlad și lucrurile nu au decurs cum trebuiau, am făcut scandal și așa s-a rezolvat. Din păcate, în România, încă trebuie să faci scandal pentru a fi băgat în seamă în unele spitale, în special în orașele mai mici.

• Un moment preferat din carte?

Laura Frunză: Greu de spus. Cred că atunci când Bogdan vede acel video (nu spunem mai multe, ca să nu dăm spoilere), pentru că atunci începe să înțeleagă de ce viața lui a fost cum a fost și poate că acela a fost momentul lui de cotitură, când și-a dat jos bagajul ăla de vinovăție și îndoială și a putut să meargă mai departe. Și cumva descoperirea și reacția lui a ajutat și alt personaj să înfrunte adevărul și să iasă dintr-o situație complicată.

• Citești recenziile cărților tale? Te temi de reacții negative, tu însăși scriind recenzii negative pentru unele cărți.

Laura Frunză: Da, le citesc și normal că mă tem de reacții negative, te asigur că toți scriitorii simt asta, oricât de faimoși ar fi. Și știu asta, pentru că am avut o grămadă de interviuri cu autori de best-sellers din afară și mi-au spus același lucru pe care îl știu și îl simt și eu: la nivel rațional știm că nu are cum să placă tuturor cartea noastră, dar la nivel emoțional ne dor recenziile negative. Eu sunt și bloggeriță și știu cum e să dai recenzii negative și acum că sunt scriitoare știu și cum e să primești. Tentația e mare să răspunzi, să te aperi, dar nu am făcut-o până acum și sper să mă abțin și în continuare.

• Fiica ta Eliza știu că și-a cumpărat ea cartea, cu banii ei. O citește?

Laura Frunză: Eliza a cumpărat cartea, pentru ea a fost un gest de susținere și m-am bucurat că știe ce înseamnă asta pentru un scriitor. A început s-o citească dar s-a blocat la un cuvânt din sfera erotică și a renunțat. Cumva i-a fost greu să citească lucrurile alea scrise de mama ei, pentru că în rest citește și cărți care au pasaje cu conținut erotic (cărți pentru adolescenți care sugerează și scene sau comportamente sexuale, dar nu cărți care conțin descrieri detaliate, „smut”, cum sunt denumite).

• Cine din familia ta și-a dat cel mai constructiv feedback? Ai povestit cu mama ta sau cu soțul  în timp ce scriai, despre ce se întâmplă în carte? Poate fi o modalitate în care te poate influența cineva în desfășurarea acțiunii?

Laura Frunză: Nu am povestit cu nimeni în timp ce scriam, nu știa nimeni că scriu o carte, soțul meu a aflat aproape când am terminat-o și la fel și fiica mea. Sora mea a fost primul cititor, iar mama și restul familiei au aflat abia după ce am semnat contractul de publicare. Așa am ales eu, să țin totul secret, era doar proiectul meu și n-am simțit nevoia să-l împărtășesc cu nimeni. Sora mea a avut un feedback bun, ea nefiind, de altfel, cititoare de romane de dragoste, iar soțului meu chiar i-a plăcut, a citit-o de două ori, o dată în manuscris și o dată după ce a apărut. Mi-a spus că sunt prea puține personaje bărbați și că protagonistul e prea bun, că nu există asemenea bărbați – de altfel și femeile au fost de aceeași părere. Eu sunt convinsă, însă, că există, am în jurul meu bărbați cumsecade, poate nu chiar așa de cumsecade, dar destul de aproape. E ciudat, oricum, în viața reală femeile vor bărbați buni, dar în cărți îi vor pe cei „răi”. Eu am vrut neapărat să scriu o carte cu un bărbat bun, mă săturasem de bad boys ficționali, și cred că voi merge pe linia asta și în continuare.

• Mergi mult și des la târgurile de carte, anul acesta la Gaudeamus a fost și cartea ta .. cum a fost senzația să vezi cartea ta acolo pe rafturi? Ai văzut oameni care au luat-o, au pipăit-o, o răsfoiau și se convingeau să o cumpere? Ce ai simțit?

Laura Frunză: Senzația a fost incredibilă. Eram la stand, mă pozam împreună cu Marilena Iovu (agent literar) și lângă mine cineva răsfoia fix cartea mea. Eu n-am zis nimic, dar Marilena i-a atras atenția doamnei că stă chiar lângă scriitoare și doamna respectivă chiar a cumpărat cartea și i-am semnat-o. Este o senzație uluitoare, te uiți la copertă și la numele tău scris acolo și parcă ți se pare că e vorba de altcineva.

Sigur că mă tem că nu le va plăcea, e normal să se întâmple asta. Cel mai tare mi-a fost teamă de reacțiile prietenilor și familiei, dar dacă sunt printre ei oameni cărora nu le-a plăcut, nu mi-au spus. Cum ziceam, e o carte de nișă și n-are cum să placă tuturor. Încă mă obișnuiesc cu lumea asta literară și încerc să mă țin departe de dispute. Mie îmi place să scriu cărți, mă obișnuiesc greu cu ideea că trebuie să le și promovez. Adică dacă cineva ar întreba pe Facebook de o carte de un autor român, nu știu dacă m-aș duce să comentez „uite, cumpăr-o pe a mea”, m-aș simți un pic penibil. Dar încerc să-mi aduc aminte mereu că e o realizare să scrii o carte de 400 de pagini, să o publici și să și ajungă la oameni și că n-ar trebui să mă simt penibil să mă laud cu asta. Cred că sufăr un pic de sindromul impostorului dar, până apare a doua carte, sper să-mi treacă.