Recenzie carte | Când amintirile noastre vor veni sa danseze, Virginie Grimaldi

0 Comments

Virginie Grimaldi m-a cucerit din nou, de data aceasta cu o carte care nu este dedicată mamelor, Când amintirile noastre vor veni sa danseze, tot la Editura Univers. Este însă o carte carte poate ridica anumite frici legate de bătrânețe, pentru că povestea ne este spusă de o “persoană cu experiență”, nu bătrână, cum îi place să se recomande. Este despre puterea unei comunități peste generații care trec, despre cum crește iubirea într-un cuplu, despre amintiri, unele frumoase, altele dureroase dar necesare, poate.

Chiar din prima pagină, personajul principal, Marceline, pare a fi o bătrână ursuză, răutăcioasă dar până la finalul cărții o înțelegi. Te intrigă atât de mult atitudinea ei că nu poți lăsa din mână cartea.

Pe Intrarea Colibri sunt 6 case, 5 locuite în ultimii 63 de ani de personajele pe care le veți întâlni. Casa lui Marceline și Anatole este casa nr. 1. O străduță pe care intră doar locuitorii ei, care se termină cu o piațetă unde toate amintirile își au începutul.

În prezent, la peste 80 de ani, toți bătrânii străzii, care mai de care mai interesant și cu propria personalitate, se luptă pentru a nu fi evacuați din casă de primarul orașului, care vrea să construiască în Piațeta o școală, atât de necesară în aceste vremuri. Îi iubești pe oamenii ăștia din primele pagini, pasiunea cu care își apără amintirile, nu casele. Acolo s-au cunoscut când aveau 20 și un pic de ani, acolo și-au crescut împreună copiii, au trăit clipe frumoase împreună dar și zile sumbre, acolo și-au văzut nepoții.

Bătrânii se comportă ca niște copii care fac câte o trăsnaie, și chiar fac, cântă rap, ajung hit pe rețelele sociale, la tv, au milioane de fani, e o nebunie, nu ai cum să nu-i iubești.

Stilul lui Virginie Grimaldi este atât de personal, te face să te îndrăgostești de personaje pe loc, să te identifici cu ele, să te gândești că poate unele amintiri merită scoase la lumină, că unele lucruri merită o luptă zdravănă.

Cartea este presărată cu multe scrisori ale Marcelinei în care povestește despre viața lor de când s-au mutat în Intrarea Colibri, pe ani. Despre cum erau vecinii înainte să devină părinți, cât de mult își dorea ea copii (și multe pagini nu am înțeles de ce nu mai are în prezent o relație cu fiica ei, dar toate se explică pe parcurs), despre vacanțele lor cu fiica lor mică. Cartea ne trece prin toate etapele importante ale vieții ei cu soțul ei, Anatole și se termină cu momentul în care s-au cunoscut.

“Amintirile sunt cele mai prețioase bunuri ale mele. Mi se întâmplă să mă gândesc la bunica mea, care le-a pierdut pe ale ei unele după altele, să mă întreb ce se întâmplă într-o minte căreia i s-a șters istoria. Ne putem emoționa simțind mirosul ierbii proaspăt cosită, dacă el nu ne trimite spre amintirile după amiezilor din copilărie? Putem fremăta ascultând-o pe Ella Fitzgerald, dacă vocea ei nu ne amintește de nici o seară delicioasă? Putem dori să ne sculam din pat când nu mai știm ce este o dimineață? Mai are vreo importanță prezentul când trecutul s-a evaporat?”

Este pasajul meu favorit din această carte, poate pentru că eu cred mult în amintiri, am nevoie de ele ca de aer și mi se pare că redau exact ceea ce simt și gândesc. Îmi place că fără să zică vreodată că suferă de Alzheimer, știi că așa este. Tehnica scriitoarei mi s-a părut genială, nu vreau să zic mai multe. Vă las să descoperiți.

Un alt pasaj preferat din carte:

“Așteptăm toată viața. Așteptăm un copil, așteptăm așteptarea de avea un copil, așteptăm un rezultat, așteptăm un diagnostic, așteptăm ca asta să treacă, așteptăm ca asta să se oprească, așteptăm ca asta să meargă, îi așteptăm pe ceilalți, așteptăm fericirea”.

O altă întrebare care mi s-a întipărit în minte din carte este: Viața ar mai avea aceeași valoare dacă ar fi veșnică?

Prin scrisorile ei, care recunosc că sunt partea mea preferată din carte, ajungi să îi înțelegi pe ea, pe Anatole, și relația lor de iubire.

“Până la urmă viața este ca un dans. Intrăm în scenă învățăm pașii, ne lăsăm duși de muzică, numărăm timpii și facem reverența. Am avut cel mai bun partener când am început acest lung dans, el era țeapăn, chiar rigid, eu eram stângace, timorată, încercam să ne potrivim pașii și cu o melodie pe care nu o cunoșteam, i s-a întâmplat să mă calce pe picior, eu i-am dat uneori amețeli, au existat pași greșiți, dar am păstrat cadrul, am rămas uniți, ne-am observat, ne-am adaptat, până am devenit unul singur, până ne-am topit unul în celălalt, până ne-am amestecat, un duet uneori șchiop, care lasă să treacă vântul, care lasă să intre ploaia, dar care rezistă tuturor intemperiilor”.

Vă las totuși într-o notă amuzantă, în care Marceline și Anatole îi spun fiicei lor, acum la 85 de ani:

“- Rămânem copii toată viața, deodată însă, devenim părinții părinților noștri. O să ne putem răzbuna apoi pentru toate nopți albe.

– O să facem treabă mare în cadă.

– O să ne plimbăm goii în fața invitaților tăi”.

Am vrut să termin recenzia cu acest pasaj amuzant pentru că până la urmă așa cred că trebuie să privind bătrânețea, să ne facem bilanțul vieții, să îl savurăm pe deplin și să profităm că mai putem scapă basma curată cu multe prostii. Că suntem iar copii. Copiii copiilor noștri.

Puteți comanda cartea Când amintirile noastre vor veni să danseze de aici, costă 24,50 de lei și după ce o citiți, vă garantez că o veți face cadou și altor prietene. Eu deja am făcut asta. PS: Am primit-o a doua zi după ce am comandat-o și are și cel mai bun preț față de alte librării online.

Este o carte pentru cui îi plac poveștile de iubire reale, nu siropoase și dramatizate. O iubire care crește, care uneori mai scoate și colții, dar care e sănătoasă. Despre iubirea de cuplu, de familie, de mamă, de vecini, de comunitate, de copii, de nepoți. Despre cum se reinventează iubirea.

Prima carte a lui Virginie Grimaldi citită de mine și despre care am scris, Doar clipa fericită să-mi rămână, o puteți comanda aici. 

Further reading

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *