Copiii noștri sunt singuri la scoală, iar mediul școlar trebuie să fie unul sigur. Când și cum îi va ajuta școala, statul să nu ia droguri, să nu fie victime ale violenței?

0 Comments

Fie ca vorbim despre droguri în scoli sau violența în școli sub orice formă, profesor – elev, viceversa, sau colegii între ei, mediul școlar trebuie să fie unul sigur. Toată lumea gândește asta la unison, însă unde sunt soluțiile constructive și nu comitete peste grupuri de acțiune, soldate cu birocrație și atât? În jur e doar vină aruncată prea ușor într-o singură direcție: ba e profesorul de vină că nu îi ține în frâu sau nu recunoaște semnele unui copil cu probleme, bă e părintele care nu își educă copilul, ba e copilul de vină. E nevoie însă de acest triunghi părinte-profesor-copil pentru a educa și crește copii în societate. Nu se poate unul fără altul.

Ca să avem copii integrați în societate avem nevoie de școală. Știm asta de când îi ducem pe copii la grădiniță și spunem că au nevoie să socializeze, să schimbe idei, să vadă și alte păreri, alți oameni, alți copii, alte comportamente. Și apoi te izbești de primul îmbrâncit, prima jucărie smulsă din mâna copilului tău, iar când copilul tău este cel care face asta sau are un comportament pe care nu ți-l dorești, acum știm că este un semnal de alarmă că ceva, ALTCEVA, stă în spatele acestui comportament al său. Ne grăbim ca părinți să intervenim, să ne scuzăm în locul lor, poate să le spunem să își ceară scuze, și de rușinea noastră dar și pentru că vrem ca ai noștri copii să fie buni cu cei din jur. E nevoie de multă muncă acasă cu tine și cu copilul ca să existe progres și încet încet, cu pași mici acest lucru se va întâmpla. Da, baza o punem noi părinții, cei 7 ani de acasă despre asta sunt și continuă mulți ani după.

Ce facem însă cu părinții fără educație ? Cei care aruncă pe jos gunoiul, care scuipă, care înjură ca la gura cortului, care își lovesc poate copii pentru că nu știu să îi țină în frâu altfel, care le oferă doar exemple de neurmat, chiar fără să știe sau să le pese? Părinți care au griji pentru că nu au ce pune pe masă a doua zi, dar și părinți care muncesc prea mult, împovărați de rate și de falsa impresie a cadourilor în exces care să compenseze absența din viața copiilor. Acești părinți, fie ei cu bani sau săraci lipiți, au același comportament, sunt și cei care își lasă copii în fața telefonului sau tabletei, și nu mai rău pe Tik Tok sau alte rețele sociale, fără instrumentele necesare, fără să le explice la ce folosesc rețelele sociale și fără limite sănătoase. Este din nou, responsabilitatea părintelui cu ce îi hrănește mintea copilului, nu doar stomacul.

Și totuși, avem nevoie de școală ca să ne formeze copii. Eu ca părinte îmi fac datoria, port partea mea de responsabilitate, dar școala cum mă ajută? Pentru că vorbesc acum în numele celor care au grijă de copii acasă, în mediul care e în controlul nostru, dar la școala nu am nici o putere eu, părintele. Sigur, pot să îl feresc, să nu îi dau telefon mobil și acces la rețele sociale și pot accepta plânsete și supărări pe tema asta, dar cum gestionez când copilul meu poate pică la mijloc într-un conflict iscat de un coleg? Sau de un profesor?

Nu cred în exmatriculare (care oricum nu mai e permisă de anul acesta) pentru că este o ultimă formă prin care se crează impresia că tăiem răul de la rădăcină, când de fapt doar scoți buruiana din grădina ta și o arunci la vecini unde tu nu știi ce se întâmplă cu ea, dacă prinde rădăcini în altă parte. Bine nu îi va fi într-un mediu necontrolat de nimeni: părinți sau instituții.

Să facem un exercițiu de imaginație: Ce credeți că se întâmplă cu elevul de 16 ani de la Colegiul Național Ion Creangă din București, care a rănit o profesoară cu un cuțit, atunci când revine acasă? Îl pedepseste? I se ia telefonul o săptămână, o lună? Accesul la Instagram și whatsapp? Unde se va refugia el când va simți și mai multă furie că e neînțeles și că e pedepsit? Sigur că are de tras niste consecințe dar trebuie depus mult efort din partea părinților și instituțiilor pentru a-l aduce pe calea bună.

Dar copiii de 13 ani de la o scoală din Prahova care au făcut semne obscene unei profesoare și au mimat actul sexual în multe feluri, care i-au fumat în față? Cu greu m-am putut uita la imagini, mărturisesc.Te întrebi de ce profesoara nu a făcut nimic? Copiii aceia nu păreau să asculte de nimeni și sub nici o amenințare. Nota scăzută la purtare și posibilitatea să rămână repetenți nu știu cât îi afectează pe ei sau pe părinți.

Singura variantă pe care o spun specialiștii ar fi o relație bună de atașament cu părinții. (cea despre care vorbeam mai sus, cu cei 7 ani de acasă). Or, când un copil recurge la un asemenea gesturi, trebuie să fi trimis deja niște semnale disperate către părinți, și să fie ignorate, nu ? De aceea spun că vina aparține tuturor dar și soluțiile.

Unde și cum pot interveni autoritățile? Și care? Cum să îi ții în frâu violența în școli sau traficul de droguri în școli și în preajmă?

Avem o Agenție Națională Antidrog  care vine cu niște polițiști la ore și le povestește elevilor că nu e bine să ia droguri sau să fie violenți, iar apoi se bate singură pe umăr lăudându-se cu acțiunile sale eficiente. Un guvern care tace mâlc și un ministru care reacționează banal cu niște generalități pe care și un elev de liceu le poate scrie într-o pauză, doar la presiunile presei.

Nu pedepsele sunt soluția, ci înțelegerea problemei de la rădăcină iar pentru asta este nevoie de cooperarea părinte – școală. Iar dacă părinți dispuși să își ajute copiii există, chiar și în ultimul ceas, nu văd aceeași deschidere și posibilitate din partea școlilor și instituțiilor. Copiii noștri sunt tot singuri.

 

Further reading

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *