Am intrat în piscină, copiii m-au stropit pe păr și am strâmbat din nas. Imaginați-vă ce babă m-am simțit, cum le-am zis eu copiilor că nu vreau să mă ude pe păr. Mama, care se vopsea blondă și avea breton perfect mereu și șeapăn de fixativ, își prindea părul într-un coc sus de tot ca să nu se ude. Nu cred că am văzut-o vreodataă în viața mea cu părul ud la mare.
Până și sormea a râs și mi-a zis că semăn cu mama. Și în secunda următoare mi-am amintit de ea. Nu m-am mai simțit deloc bătrână, ci m-a cuprins dorul de acele clipe când eu eram mică și mama era adultul. Dorul de ea. O simțeam aproape de mine când nu voiam să mă ud pe păr, prin simplul fapt că aveam același trăiri, că probabil simțeam ce simțea și ea atunci când aruncam cu apă în neștire jucându-mă sau încercând să nu mă duc la fund. Acum eram EA. Nu am simțit-o atât de aproape de mult timp pentru că viața te obișnuiește cu realitatea. Zilnic mă gândesc ce fel de bunică ar fi fost? Ar fi fost mândră de mine și de copiii mei? Dar să simt ce simțea ea, mi se întâmplă destul rar.
E nevoie de amintiri puternic întipărite în mintea mea care să iasă la suprafață și să-mi declanșeze acest dor. Am observat că acest dor apare de la un miros, o senzație, un sunet, o imagine, un obiect drag.
Oare ce va declanșa dorul copiilor mei de mine când vor fi ei mari? Ce aș vrea să le amintească de mine și să zâmbească? Să fie momentele când ne jucam împreună de-a v-ați ascuns sau cu mingea? Când făceam prăjituri împreună? Mirosul de prăjituri la cuptor? Când ieșeam în oraș? Când îi lăsam la școală/grădiniță? Când udam grădina cu legume? Când puneam muzică pe youtube și dansam toți? Când îi luam în brațe oricând ei simțeau că aveau nevoie? Mă mulțumesc cu oricare dintre aceste clipe, oricare în care ei simt că au fost și sunt iubiți.
În vacanță, la mare iar am simțit-o aproape pe mama, de fiecare dată când încercam să îi fac fericiți pe copii. Micul Blond avea nevoie doar de multă înghețată și apă, iar D. să caute scoici și să își cumpere un suvenir. Nu au avut pretenții mari și le-am îndeplinit, pentru că vacanțele trebuie să fie despre acel răsfăț atât de interzis în ziua de azi, despre relaxare, despre familie și mai ales despre amintiri.
Ca să răspund și eu la întrebarea din titlu care nu e retorică.. vreau să își amintească băieții mei că în vacanțe îndeplinim dorințe atât cât poate duce fiecare.
Citește și:
Leave a Reply