Mă cheamă seara la culcare ca să adoarmă cu mine în brațe. Sunt un fel de încărcător al lui. Dacă îl țin doar 5 minute în brațe, chiar dacă nu adoarme, se simte în siguranță și se poate culca liniștit, deși eu ies din cameră. Mă gândesc atunci, pe loc, că nu mai avem multe clipe ca astea, în care să își dorească să mă țină în brațe și să îmi spună brusc că mă iubește. Dar, din fericire, mă înșel.

Chiar dacă tot el a doua zi îmi trântește o ușă, nervos că nu vrea să-și strângă lucrurile sau să-și facă teme, în scurt timp uită și vrea să ne jucăm macao. Inventează bancomate și mașinării cu naivitate și imaginație, și dar tot el mă ajută apoi să strâng vasele și discutăm ca oamenii mari. Uneori îmi place să știu că mă pot baza pe el când am nevoie să mă ajute, și mi se umflă inima când văd că își taie singur un castravete și își face un sandviș.

Acest du-te vino mă liniștește, pentru că înseamnă că la 7 ani jumătate încă mai e copilul meu, și pășește treptat în lumea copiilor mai mari. Nu devine brusc un copil cu care să nu mă înțeleg. Îmi place când studiază din enciclopedia lui și mă gândesc, oare dacă ar ști cât de mare e internetul, ar mai fi pasionat de această carte care îi satisface acum nivelul de curiozitate?

Micul Blond în schimb, mă face să simt pe bune că am un copil în casă. Nu e liniște în nici o zi. Are și un high pitch. D. era liniștit, nu sărea pe pat și nu se urca pe mese ca frati-su. Desigur, a avut un altfel de viață. Era primul copil și nu știam multe despre cum să creștem un copil. Deși pare că e la fel să mai crești unul, ei bine, nu. Pentru că sunt cât de poate de diferiți, iar micul Blond mă provoacă non stop. Râde în hohote, se joacă de-a v-ați ascuns, se ascunde după perdea și își lasă piciorușele pe afară,  se urcă în locul de joacă din curte și nu vrea să mai coboare, face pe pompierul Sam și se urcă pe bara umbrelei de soare… mă ține în formă, aș putea zice. Mă bucur de veselia lui și mă întristez când mă gândesc că nu plănuiesc să mai aud plânsete de nou născut prin casă și aceste clipe trebuie să le prețuiesc, să le țin minte. Sunt clipele copilăriei cu al doilea copil.

Fără voi, copii, în viața mea, aș fi uitat să fiu copil, nu aș fi redescoperit bucuria lucrurilor mici mici, a misteriosului Iepuraș si Mos Crăciun, entuziasmul când căutăm o comoară, sau când învățăm literele. Bine, aș mai avut mulți neuroni, bur who’s counting?

Ca să răspund la întrebarea din titlul: deși simt că încet încet lumea mare și prietenii mai câștigă puțin teren și eu mai pierd din atenția copiilor mei, știu că am fost aici și acum cu ei și m-am bucurat de clipele acestea. Ziua copilului e oricând vrem noi să fie, nu?