3 zile si 2 nopti fara copii.

O viață de mamă.. Nu am mai plecat de acasă eu singură cu mine de vreo 5-6 ani. De atunci nu am plecat fară ei noi adulții, nici împreună, nici separat. Pentru că și dacă am fi vrut, nu aveam cu cine să îi lăsăm, așa că nu mă plâng. 

Am plecat la Cluj la nunta unei prietene, ocazie cu care, firește, că mi-am vizitat rudele, mătuși și verisori din Cluj și din locul în care au crescut bunicii. Vă dați seama că dacă nu am plecat nicăieri de ani de zile, nici aici nu am ajuns de mulți ani.. așa mulți încât am verișori care dau Bac-ul anul asta, sau termină un master. M-am simțit tare babă!

Mă și imaginam cum îl luam de obraji și îi ziceam:” nu te-am mai văzut de când erai atâta”.

Escapada m-a ajutat mult nu doar pentru liniștea creierașului, ci și pentru că mi-a oferit niște perspective noi, tot prin ochii de mamă.

Am văzut cum e să ai în casă un adolescent de 18 ani care e fericit că i se deschide lumea și vrea să fie pe cont propriu. Adică, pe românește, că scapă de acasă. Sau un altul de peste 20 de ani care deja lucrează și are o viață mult mai separată de părinți.

Brusc, mi-a fost dor de copiii mei așa cum sunt ei acum, copii, cu probleme legate de mașinuțe, jucării și dulciuri, și mi-am promis solemn că voi profita de fiecare clipă a copilăriei lor. Ca atunci când vor fi mari și vor vrea să plece să se bucure de studenție să am la ce mă gândi, să am amintiri bune, cu râs și plâns.

Motiv în plus să trăim clipa: ne bucurăm de prezent și apoi ne hrănim cu acele amintiri când vom fi liniștiti la casa noastră goală.

Vă zic sincer, nu poți simți toate astea dacă nu ieși o zi-două din ritmul acesta năucitor al nostru, mamelor.

Nu trebuie si nu vreau să mă credeți pe cuvânt. Când reușiți să schimbați puțin mediul, vă încurajez să îmbrătișați vinovăția și să o goniți. 

Mi-a fost un dor nebun de copii. În prima seară a fost greu pentru micul Blond pentru că nu înțelegea unde sunt și de ce nu dorm acasă.

“Unde dormi, mami? De ce nu dormi acasă?” Vai, dacă ați ști cum m-au străpuns aceste cuvinte. Dar am tras aer în piept, mi-a fost greu să îi explic pe înțelesul lui, fără să mă simt vinovată că nu sunt acolo lângă el. Dar știam că e cu tatăl lui, ceea ce mi-a dat liniște și i-am spus că este ceva normal. Oameni pleacă in vizite, delegații, deplasări, excursii. Este greul acela care apasă ( și despre care vorbeam în episodul de vineri al podcastului Cu capul in nori cu psihoterapeutul Bogadana Păcurari: cât de greu este să accepți suferința copiilor indiferent de forma ei. )

Aș putea să vă spun că am fost nostalgică și că mi-era dor de ei la somn, dar nu vă mint. Totușo am adormit greu de prea multă liniște, de prea multă autonomie:) să mă pot duce în pat când am vrut, să citesc, să orice vreau eu! 💜

A doua zi deja făceam conversație la alt nivel cu micul Blond. Cum e locul unde sunt, cum arată, cu cine stau, semn că a înțeles schimbarea. M-am încărcat cu energie bună la nuntă unde am dansat, am socializat cu oameni dragi și am simțit că pot avea conversații în care mi-am putut duce la capăt o idee. Nici nu credeam că mai sunt în stare.

Tare bine mi-a făcut această combinație de revăzut prieteni într-un moment de bucurie si sărbătoare, și revederea cu familia îndepărtată care știe să aibă grijă de mine și să mă  răsfețe chiar și la 30+ de ani.

Verișorul meu adolescent mi-a mai dat o lecție, fără să știe. Că noi părinții nu trebuie să ne ignorăm total 18 ani pentru că atunci când ei pleacă de acasă e bine să avem deja cu ce ne umple timpul. Pentru că altfel riscăm să ni se prăbușească lumea nestiind ce să facem fără ei în viața noastră, fără ca ei să aibă nevoie de părinți.

Să vă zic un secret: dulciurile bune nu dau greș pot fi savurate și cu adolescenți la o vorbă😉