Cel mai banal joc al copilăriei, care nu are nevoie de nimic altceva decât să fiu prezentă acolo, și să mă joc cu copiii mei, este de-a v-ati ascunselea. Îmi ajung 10 minute de joacă și ne reîncărcăm bateriile.

Mi se pare fascinant cum copiii mei au perceput diferit jocul. D. care este o fire mai atașată de mine, nu stătea mai mult de 1 minut fără să iasă din ascunzătoare ca să îl găsesc. Iar eu nu putea să stau mai mult de 1 minut ascunsă pentru că se panica și plângea. Mi se rupea sufletul, așa că firește că am adaptat jocul, care iese primul din ascunzătoare.

Acum, 5 ani mai târziu, ne jucăm de-a v-ati ascunselea și cu fratele lui care este total diferit. Micului Blond îi place să îmi zică unde se ascunde, are 2 locuri preferate și nu plânge dacă nu se găsește. Ne caută și chiar se supără dacă ieșim din ascunzătoare. Azi l-am prins citind după perdea, stând liniștit ascuns. Iar D. acum caută locuri tot mai ferite ca să îl caut mult,  se și preface că nu mă vede ca să dureze mai mult jocul, și semn că totuși încă este un băiețel. Ce mult poți evolua în acest joc al copilăriei indiferent de vârstă.

Același joc, aceiași copii, percepții diferite.

Eu? Când stau ascunsă și îi aud cum se distrează mă rog să țină minte aceste clipe prețioase când vor fi oameni mari, să știe că jocul nostru le-a adus fericire cândva.

Mă bucur nespus că pot să mă joc gata pata (vine de la cine nu e gata il iau cu lopata) și să nu mă plictisesc niciodată, chiar dacă știu  unde se ascund înainte să știe ei. Iubesc să rememorez locurile în care se ascundea D. când era mic, și să îmi amintesc de acele clipe când eram doar noi doi în joc.

Dar și în 3 e amuzant, mai ales când micul Blond îl strigă prin casă pe frati-su:

– D. Unde esti?

Varianta AUDIO a articolului: