Fara sa vrem, cu totii in viața asta traim clipe istorice. Ei bine, eu nu mai vreau sa traiesc istoria: nu pandemie, nu razboi, nu inundatii, nu incalzire globală, nu schimbarea lumii.

Imi amintesc cand eram in liceu si invatam despre razboaiele mondiale: stateam in bucatarie si repetam de pe foile A4 pe care subliniasem cu galben fosforescent anii în care au inceput Primul si Al Doilea Razboi Mondial și cu albastru, tarile aliate, scrise cu liniuta.

Vreau ca ai mei copii sa invete istoria asa, ca mine, din carti, nu sa o traiasca, nu sa o scrie ei la propriu, ci sa sublineze evenimentele importante. Nu vreau sa le povestesc nepotilor despre un razboi trait, desi, stiu, acum e deja prea tarziu.

Sunt jurnalist pana în maduva oaselor și am respirat breaking news și conflicte ani de zile. Mancam pe paine și disecam orice informație inainte sa ajungă la voi, în varianta finală: violente si proteste de strada, razboi din Afganistan, din Siria, puciul din Turcia – toate evenimente importante pentru intreaga planeta, ca si efecte. Totusi, eram detasata, nu simteam o amenintare directa. Acum, când totul e la o aruncătură de băț distanță, nu mai vreau să văd știri, mă bucur că pot să aleg asta, să mă uit mai rar și să nu urmăresc fiecare miscare a lui Putin sau Zelensky.

Oameni buni, cand mai apucam sa tragem si noi o gura de aer? 

Au fost doi ani de pandemie in care toate problemele noastre legate de cum alegem gradinita / scoala copiilor, cum strangem bani de vacanta, sau ce haine sa ne mai cumparam, au devenit mici-mici. Nimic nu mai conta pentru ca oricum stateam doar in pijamale cu o bluza de office cel mult, (in call-uri nu se vede de la brau in jos). Dar atunci, la inceput de pandemie eram paranoici, speriati,  dar macar exista un dram de control. Spălam toate produsele, nu atingeam nimic decat cu manusi si ne dezinfectam la fiecare 2 minute, dar era un control al nostru. Acum, razboiul este la un alt nivel de anxietate, si de fapt o totala lipsa de control si certitudine. Iar asta sperie al naibii de tare. Vreau să pot respira. Am vesnic un nod in gât care coboara in stomac. Azi, așa am fost dupa ce am citit despre centrala nucleara.

Am descoperit ca pot face 2 lucruri esentiale ca și in pandemie ca sa reduc nivelul de anxietate:

• Sa nu ma uit la stiri decat intr-un interval prestabilit si nu mult (problema mea este că trebuie totusi să ma informez, chiar daca am schimbat putin domeniul, tot trebuie sa citesc presa)
• Sa am o rutina. Da, asta pot face si chiar imi da siguranta si certitudine, iar creierasului meu ii place asta. Chiar daca rutina inseamna sa alerg dimineata o ora dupa micul Blond prin casa ca sa ii schimb scutecul, apoi sa alerg inca o juma de ora sa manance 3 bucati de ceva ce nu e biscuite. Apoi să beau cafeaua pe covor pe jos, facand lego. Doamne, dacă aș putea alunga si gandurile urate, ce castigata as fi. Aici gasiti sfaturi utile despre cum sa gestionam anxietatea (n. red a fost scris articolul cu o zi inainte de a invada Putin, dar este la fel de valabil in mare) si cateva sfaturi despre cum să le vorbim copiilor despre razboi, daca intreaba si ne vad diferiti.

Nu indraznesc sa mai sper, si mai ales sa ma mai plang de ceva. Doar ca am obosit cu totii sa acceptam iar si iar lipsa autonomiei. Din nou, cineva ne opreste sa facem ce vrem si cand vrem.  Dear Putin, sa stii ce deja iubeam mult viata, nu era nevoie sa vii tu sa ne arati asta!

Citește si:

Părinții se tem, sunt speriați, fac planuri de plecare. Ce va fi? Care e decizia corectă?