Să pleci în munți? Să pleci în altă țară? Ce țară? Totul e incert. Care e decizia corectă, se întreabă mii de părinții chiar în aceste clipe cât citiți articolul. Avem o povară grea pe umeri.

Mă rog ca asta să fie cea mai grea noapte, să nu fim vreodată nevoiți să trăim ce au trăit bunicii noștri.

Mă duc în sfârșit la culcare. Singura grijă pe care o am este să doarmă bine Micul Blond care e răcit și tușește noaptea.

Dintre toate imaginile cumplite de azi, una m-a făcut să izbugnesc în lacrimi: nu a fost cea în care era bombardat un oraș, sau aeroport, nici cea cu tancurile, nici cele cu familii cu copii și haine în sacoșe. Nu. A fost imaginea unui tată ucrainean care își lua la revedere de la copilul lui de câțiva anișori pentru că acum bărbații trebuie să stea să apere țara. Am plâns cu sughițuri și m-am ascuns să nu mă vadă copiii. Doamne ce amalgam de sentimente ne răscolesc pe noi părinții. De neputință, de frică, de prea multă iubire.

Și paradoxal, încerc să mă bucur de copii, că sunt acasă și sănătoși, dar stresul și anxietatea nu mă lasă să mă bucur de prezent. Amenințarea care presează creierul în orice clip, cu instinctul de fight or flight se activează și nu mai pleacă până nu ne vede în siguranță. Mă uit la imagini pe net și plâng in interiorul meu, pentru că pentru copiii trebuie să schițez un zâmbet. Mă bucur că sunt prea mici ca să le explic, deși D. e atent în jurul lui. Mă bucur că sunt prea mici ca să fie nevoiți doamne ferește să intre în Armată. Nici un copil (chiar dacă e bărbat, e copil sau tatăl cuiva) nu trebuie să apere țara de orgolii și nebuni.

În pandemie am fost izolați în case, acum oamenii (sper că nu și noi) sunt obligați să își părăsească casele. Ce schimbare de situație.. Când credeam că pandemia ne-a învățat atâtea, iată că un război e mult mai greu de dus pentru că nu mai ține de noi NIMIC.

Cred că în orice familie acum se discută planuri, se vorbește despre plecări, stocuri de mâncare sau pașapoarte. Orice decizie va fi luată, o veți lua din iubire și frică, da. Dar mai ales iubire. De aceea nu există decizie greșită. Asta să vă spuneți. Părinții care aleg să rămână nu sunt naivi și le pasă mai puțin de viața copiilor lor, iar cei care pleacă nu sunt paranoici. E instictul nostru de supraviețuire in forme diferite.

Azi am postat poze din curte cu copiii la joacă, și cu cerul albastru și senin. Îmi doresc să rămână mereu așa. Dă doamne, să rămână așa.

Mă uit la copiii cum dorm, îi țin în brațe pe amândoi, și mă doare că nu pot fi stăpână pe situație, deși voi încerca, atât cât trebuie ei să știe. Când vor vrea să ne jucăm cu mingea am să o fac râzând, când vor vrea să ne jucăm cu lego, am să mă prostesc, când vor vrea să facă concurs cu mașinile, nu o să îi mai bat la cap că se pot lovi. Ei trebuie să fie copii și noi adulți, și protectorii lor, oricât de mult de doare. Uneori și durerea și disconfortul sunt necesare.