Surioarelor (mame) și fraților (tați) nu-i așa că nu știați că preadolescența începe de la o vârstă așa de fragedă?
Să-mi zică mie un părinte cu un copil mai mare de 5 ani că nu-i așa. Hai, să iasă în față la tablă! Să-l văd eu cu tupeu. Că are acasă un îngeraș! Căci și eu am avut unul…până de curând. O da, ce frumoase sfaturi dădeam eu la 2,3,4 ani ai lui D. VIața la grădiniță după 5 ani schimbă copilul. Și e firesc!
Îmi vine să dau search în toate cărțile de parenting, și să-mi zică exact cum să fac, nene, că e jale. Pagina 23, din manualul X: CUM SĂ FACI FAȚĂ UNEI CRIZE DE NERVI LA UN COPIL DE 5 ANI? CU liniuțe vă rog:)
Ia ascultați acest scenariu, REAL:
-D. azi e zi de baie, faci baie peste o jumătate de oră!
-Da, da, bine, ce îmi tot zici atât! M-ai înnebunit la cap!
După o jumătate de oră:
-Hai la baie! Gata!
-Nuuu, nu vreau, nu fac baie, nu vreeeeeau (a se citi cu țipete puternice, ca de exorcizare, jur!)
-Măi omule, nu ai zis că faci baie? Înainte ai zis. Și în plus, nu e o opțiune. Trebuie să facem baie cu toți.. bla bla bla.. tot ce zic eu în acest punct al conversației unilaterale este degeaba căci nu bagă de seamă.
-Nuuuu, nu vreau, lăsați-mă-n pace! Voi nu mă înțelegeți! Și merge trântind ușa în ce cameră nimerește.
Mi-e că până la 14 ani ies ușile din țâțâni.
Partea bună este că după ce îl auzim cum bombăne își revine singur în scurt timp. Bănuiesc eu că asta nu se întîmplă la adolescență. Deci ar fi un plus. Chiar, oare partea asta de PREadolesncență este special concepută pentur ca noi părinții să ne obișnuim cu ce urmează? Cu chestii mult mai grele?
Alt scenariu real: la masă
-Eu nu vreau supă.
-Bine felul doi atunci.
-Nu vreau nici felul doi.
-De ce? Nici nu știi ce e!
-Pentru că nu vreau!../Pentru că așa vreau eu!
Restul..e inutil să vă mai explic cum intru ca fraiera intr-o luptă de putere cu el în care ne certăm ca chiorii.
-
Ce am încercat?
-cu blândețe, să îi explic situația (are răbdare zero, nu apuc nici 2 cuvinte să zic și îmi zice că îl plictisesc)
-cu umor: am încercat să rădem de situație dar e mai grav pentru că el crede că faci mișto de el. Merge când încerc să îl alint cu tot felul de nume amuzante.
-cu joacă: uneori funcționează, nu zic nu
-cu tipete: nu merge, tipă și el și mai rău, creez precedent
Pentru că nu practic pedepse și recompense e al naibii de greu să stai calm. Nu-mi prea iese, nu vă mint.
Ajuta mult tehnicile de respirație învățate cât el era încă în burtă la mami și mă pregăteam pentru travaliu. Respir adânc, pun poker face și mă îndepărtez de situatiune… Că altfel nu rezolv nimic.
Cea mai genială chestie citită până acum, ” nu lua nimic personal”.
Și de aici poți dezvolta. Băiatul 9 ani, fetița 5 ani. Și când încep amândoi cu manifestări dubioase, ce mă scot instant din pepeni, știu că e altceva în spate. Testări de limite
Da, stiu ca testeaza limitele, dar mor ca atunci cand cedez, ca deh, sunt si eu om, incepe sa mustaceasca, si sa rada. Si ma enervez si mai tare pe mine si pe el
A, ce mi-a mai sugerat terapeuta: sa fac un joc in care eu si el ne maimutarim la un papitoi ca nu vrem sa facem ce ne spune papitoiul. Sa fim in aceeasi tabar. Sincer, la noi nu a mers, nu prea a vrut el sa intre in joc. Pentru cea mica a fost super amuzant sa spunem nununu, cel mare cred ca s-a prins de intentia mea. 🙂 Si inca o chestie: sa ii dau autonomie cand e linistit. In genul sa mearga singur la magazin daca imprejurimile permit sau sa faca cumparaturi. Chestii care incurajeaza autonomia. Au nevoie si ei sa testeze, sa vada cum e. Al meu de multe ori zice ca vrea sa ramana singur acasa (cel mai des la nervi) si am stabilit (linistiti) ca in curand o sa aranjam sa il lasam pentru 20-30 min singur, sa incerce. Pare ca vrea foarte mult sa incerce, dar ii este inca frica. Si am zis sa fie un termen scurt ca sa vada cum se simte.
Natalia. cati ani are baietelul? Singur il las si eu in curte de exemplu, dar nu prea vrea. Adică trebuie să il fac sa vrea el, sa vina de la el.. sa ma scarpin invers
Are aproape 6 ani :).
Auuu, am crezut ca doar noua ni se intampla asta. T. e fix la fel + urlete, vorbeste urat cu mine, ii vine sa tranteasca lucruri (le si tranteste daca nu apuc sa fiu pe faza) si refuza sa faca tot ce tine de corpul lui. Imi spune ca nu il inteleg, de asta e asa nervos si ca il pun sa faca prea multe lucruri (gen spalat de 2-3 ori pe sapt si imbracat pentru gradi). Am vb cu terapeuta mea, ca eu nu mai stiu cum sa il iau, mi-a zis ca e o faza in care se desprinde de noi. Vrea autonomie si asa o capata incet. La unii e cu furie, la altii nu, nu stiu de ce depinde, insa sigur e un proces complex pentru ca si el e intre dorinta de a fi autonom si dorinta de a fi inca mic si cocolosit. Pentru mine e super greu pentru ca am incercat sa ii crestem independenti, i-am incurajat sa se imbrace inca de mici, au mancat singuri, au facut chestii prin casa si acum vad lucrurile asta ca pe un regres. Nu mai vrea sa faca nimic din ceea ce facea pana acum (pentru corpului, nu mai zic de altele). Daca gandesc la rece, nu cred ca e regres, sau poate e, dar e o etapa normala, insa, mama, ce chestii scoate din mine. La noi doar cu joaca merge si cu lasatul fraielor din mana. L-am lasat si o saptamana sa-si faca de cap sa nu sa se spele pe dinti, acum a inceput sa vrea sa se spele uneori. Invat si eu cum sa ii dau autonomie fara sa renunte la lucrurile de baza. O minunatie de etapa :))
doamne, deci nu sunt singuraaa! Pfiu! Exact, l-am invatat de mic ca are drepturi si ca poate sa faca si sa incerce multe lucruri de oameni mari, si acum it bites me in the a.. cum ar veni:)) Greu, greu cu echilibrul. Nici nu vreau sa ma gandesc la adolescena unde cand iese pe usa.. nu stim ce o face:(
Si da, si cea mica il copiaza la greu si face fix ca frate-su, doar cu mai putina furie. E de rasu-plansu.