O săptămână internată în spital cu bebelușul de 5 luni m-a învățat multe. Printre altele, am și slăbit un kilogram pentru că nu aveam voie să mânânc în salon, coboram la masă doar la ore fixe:) Lasând gluma la o parte, e multă tristețe acolo, în spital.
De cele mai multe ori sunt mame care vin pentru prima dată cu copiii și sunt internate în spital. Multe, lăsându-și celălalt copil acasă cu tatăl sau cu cineva din familie. Și sunt speriate, copiii la fel, țipă când li se ia sânge sau fac tratamente. Noroc că asistentele de la Grigore Alexandrescu, de la Toxicologie sunt extrem de răbdătoare și deloc amenințătoare.
Copiii se plictisesc, vă dați seama să stai toată ziua în pat sau doar în cameră pentru că nu au voie să iasă pe holuri.
Pe mine mă îngrozea gândul să fiu internată în spital cu oricare copil, dar am găsit o soluție.
Seara, după vizita medicilor, saloanele de spital prind viață
Atunci, după ora 18, toate telefoanele sună. Pe video. Ce miracol că trăim în secolul acesta în care tehnologia alină dorul de familie. Deși avem acces la telefon în orice moment al zilei, acasă, dincolo de ușile spitalului, viețile familiei sunt la fel aglomerate. Soțul merge la muncă, bunicii fac treabă prin casă și doar seara e timp suficient de vorbă.
Lui D. îi plăcea să îl vadă pe frațiorul lui care la ora aceea dormea de cele mai multe ori. Îl ajuta foarte mult să vadă că are branula la mânuță sau la picior ca să înțeleagă că e bolnav și că are nevoie să stea în spital, și eu alături de el. Așa cred că a priceput de ce nu am putut dormi acasă, lângă el în ultima săptămână.
Pe video îi arătam salonul de spital, le-a cunoscut și pe asistente, le făcea cu mâna și era mai sociabil decât în realitate. Deh, cam așa sunt și eu. Mai lipsea să fac live când îi punea branula lui A. ca să învețe și el cum e cu acele și analizele.
Toți colegii de salon râdeau și erau foarte fericiți când venea ora să vorbească acasă pe video. Le povesteau bunicilor cum e in spital, că le dor de casă, își pupau virtual frații, surorile și tații.
Acasă fără mama. Tații nu trebuie să facă lucrurile ca noi, ci ca ei
După ce îi povesteam ce am făcut noi toată ziua în spital, D. îmi povestea cum a fost la grădiniță, și apoi ce făcea cu taică-su acasă.
Sigur, puteam eu să mă supăr și să-mi clocotească sângele că mâncau de seară la ora 22 și se mai uitau și la desene? Sigur, dar ce rost avea? Am învățat că uneori trebuie să dai drumul hamurilor și să nu mai controlezi fiecare mișcare. Pentru că așa le-a fost lor bine fără mine. De ce să stric asta, cât timp copilul a adormit fără plânsete, la 23 uneori, dar liniștit?
Cu videocall poți să citești povești copilului tău, sau să îi cânți dacă cel de acasă este mai mic și doar așa adoarme.
Acasă, tații singuri sau cu alți frați încearcă să supraviețuiască noii situații: acasă, fără cea care știe unde sunt scutecele, când și ce trebuie să mănânce copii, cum să sorteze hainele, ce îi place copilului mic să mănânce și mai ales cum îl convinge să bage în gură ceva verde. Da, fără o mamă acasă e greu, tare greu. Tații au un gol mare de umplut, dar să știți că ei NU trebuie să facă lucrurile ca noi, ci ca EI.
Vă spuneam cândva în acest articol, că o mamă supraviețuiește ziua. La fel fac tații care stau acasă cu un copil, când mama e în spital cu fratele sau sora. Și în loc să le zicem: veeezi ce greu e?, mai bine recunoaștem și le mulțumim că au supraviețuit, fie și doar cu pizza sau mâncare de 2 ori pe zi, dulciuri și mai știu eu ce chestii interzise.
Dacă pereții saloanelor ar putea vorbi
Ar spune multe povești….
- A unei fete de 16 ani de undeva de la țară, cu mama la muncă în Italia și crescută de fratele mai mare. Ajunsă la spital după ce a luat pastile pentru că se certase cu iubitul ei de 20 de ani, era senină ca bună ziua după 3 zile, neștiind exact ce a făcut și de ce. Neștiind că este un miracol că e în viață și că trebuie să prețuiască fiecare secundă a existenței sale. Fata asta care ar avea nevoie de cineva specializat să o ajute, s-a întors în gașca ei, la iubitul de 20 de ani de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine știe dacă va mai încerca vreodată nebunia asta? Cu ce o ajută statul pe ea și pe alții ea? Investiți în educație, căci acolo este calea care îi va ajuta pe copii.
- A unui un băiat de 14 ani care a băut sodă caustică ( !!nu pentru prima oară)!! Are un grad de handicap mental și mama a fost nevoită să-și lase munca pentru a-l crește. Medicii i-au zis că are nevoie de îngrijire constantă pentru că mănâncă printr-un tub montat de la gât în stomac direct. Mama lui îmi povestea că cei din comisia care acordă ajutoarele de handicap i-au zis că are 14 ani copilul și la vârsta asta nu are nevoie de îngrijire. Fără să se uite măcar o dată pe hârtiile medicale care spun cu totul altceva. Resemnată, mama a acceptat soarta. Tragedia din această familie cum se rezolvă? Cum se poate întreține familia dacă mama nu poate munci ca să-și îngrijească copilul, clar bolnav și mental, dar pe care statul NU o ajută nici financiar?
Povești sunt multe, am întâlnit și alte mame ca mine și ca tine, cu probleme de zi cu zi, și care își iubesc copiii și vin din alte județe în București, la spital pentru că în orașele lor, spitalele arată și mai rău decât la noi, iar privatul nu există. Am cunoscut mame di Tulcea sau din Târgu Jiu care mi-au povestit ce orori au întâlnit în spitale când au fost internate cu copii, că au plecat pe semnătură pentru că nu puteau să folosească baia în salon.
Și între noi fie vorba, fără fundații de telefonie mobilă care să doneze aproape tot echipamentul din spitalul bucureștean de copii, și la noi ar fi fost la fel în saloane. Așa că, mă înclin, vouă fundațiilor și ONG-urilor care ați reconstruit spitalele, unde statul a eșuat.
Leave a Reply