Tehnologia ajută dar și îngreunează uneori meseria unui reporter. Ai zice că, ce mare brânză, în epoca de azi: dai rec pe telefonul mobil și gata! Toată lumea o face. Nu-ți trebuie facultate pentru asta.
Când am pornit pe acest drum al poveștilor audio aveam 20 de ani. Momentul în care am primit și am semnat în sânge pentru primul reportofon mi-a rămas întipărit adânc în minte.
Sigur, colegii mei din radio își amintesc și ei de instructajul făcut de domnul Z fiecăruia în parte. Un domn pe la vreo 60 și ceva de ani, care se ocupa de partea tehnică. Era foarte meticulos, își lua rolul foarte în serios, iar eu, puștoiacă fraieră și “atotcunoscătoare”, îmi dădeam ochii peste cap când îmi explica. M-a chemat în camera plină de cabluri întortocheate, prize, fire încălcite,( știți, ca orice cameră de IT-ist) și mi-a zis cu sprâncene încruntate:
– Uite, acesta este Maratz-ul tău, să ai mare grijă de el, îmi zice arătându-mi un aparat cam cât o carte ca dimensiuni și destul de greu. Deși nu înțelegeam împortanța aparatului și câte știe el să facă, eram totuși mândră că era al meu. Pe persoana mea!
A fost cel mai bun reportofon al meu. Și acum îl regret. (Radioul public încă îl mai folosește și la conferințe mă uit cu regret la el). În poza de mai jos e și Marantzul, dar nu se vede. Eram în Deltă.
——
– Ca să înregistrezi mono apeși aici, îmi arată domnul Z, schimbând de zor butoanele. Ca să schimbi microfonul în unidirecțional apeși aici, pentru meniu intri de aici, și mai schimbă 2 afișaje pe ecran. Dacă vrei să iei sunet prin sistem audio direct pui pe line -in, faci așa.
Dacă aș avea acum în fața un Marantz, aș știi să umblu cu el fără probleme. Nu pentru că aș fi fost atentă la explicațiile lui atunci, căci eram o ignorată, v-am zis, dar pentru că am învățat din multele și vastele greșeli.
Domnul Z. m-a ținut “sechestrată” vreo oră jumate, și când am ieșit cu instructajul făcut, colegii râdeau că am trecut și eu acum prin botezul primului posesor de Marantz.
Dovada ignoranței mele, plus emoțiile de rigoare, s-au văzut la primul vox făcut pe stradă: era o zi ploioasă și trebuia să întreb bicicliștii ceva legat de trafic. Am învins frica și jena de a aborda necunoscuți pe stradă ( doar eram reporter acum!), am învins și ploaia, bălțile și miștourile unora care nu avea chef să-i răspundă unei puștoaice. Când ajung în redacție… nu se înregistrase nimic. Nici pâs. Îmi amintesc și acum cum am văzut pe calculator în programul de editare o linie drapta orizontală. Acel FLAT LINE de pe monitorul medical când moare cineva.
Noroc că reportajul meu nu era vital în jurnalul de știri ( doh, că doar nu trimiteau o începătoare pentru ceva important!). M-am scuzat, șefii m-au înțeles, deși îmi venea să intru în pământ de rușine. Dezamăgisem! Era prima oară pe teren și dezamăgisem.
Reportofonul este prietenul și dușmanul tău în același timp
Deci, ați înțeles… e foarte important să îți cunoști reportofonul. Este prietenul și dușmanul tău în același timp, iar cu un click poate deveni din friend în foe, just like that!
Trec 12 ani…
…tehnica a avansat și Marantz-ul a fost înlocuit fără succes de multe reportofoane digitale care însă au sucombat înaintea termenului.
Unul singur m-a ținut și încă îl folosesc cu succes. Nu e foarte pretențios, e mic, nu e ultradigitalizat, dar își face treaba foarte decent. Uneori când îl uit acasă ( pentru că îmi schimb geanta ca orice doamnă) împrumut un reportofon al vreunui coleg.
Dar ce voiam să vă povestesc de fapt?
Mașina, femeia și reportofonul NU se împrumută
Probabil că partea cu reportofonul nu vă e cunoscută în această zicală. Nici n-are cum, căci abia am adaptat-o eu. De fiecare dată când am luat reportofonul altcuiva ceva nu a mers bine. Murphy nu stă degeaba.
De exemplu, acum 2 zile (joi). Am luat un reportofon din redacție și nu am știut de o mică chichiță a lui.. așa că nu înregistrase nimic.. iar reportajul trebuia să îl fac pentru luni. Ca să nu mai zic că abia reușisem să mă corelez cu timpul ca să fac interviul. Îmi cer din nou scuze și aici, Cristina! Deci, regula de aur, nu plec pe teren fără reportofonul meu.. sau măcar telefonul meu, în cel mai rău caz.
E greu să fii reporter în ziua de azi
Am încercat zilele trecute să fac un vox pe stradă. Adică să întreb oamenii, una alta. Am constatat că vremurile s-au schimbat atât de mult chiar și în privința asta.. a abordării unui străin pe stradă. Bine, voi care nu aveți această meserie sigur vă uitați strâmb când povestesc asta. Dar să știți că e greu și pentru un reporter să oprească pe cineva și să îi bage un microfon în gură. Iar acum te lovești de răspunsuri de genul..protecția datelor.
Dar ce zic eu… nici nu apuci să vorbești cu cineva pentru că fie oamenii stau cu ochii în pământ, fie cu ei în jos pe telefon, fie ascultă muzică la căști. Nu mai există cale de comunicare cu oamenii pe stradă. Nici măcar nu mai poți face contact vizual cu nimeni. Suntem niște roboței ce merg cu capul plecat.
Voi ce alte obiecte nu ați împrumuta?
Leave a Reply