Nu am mai fost demult cu D. la cumpărături, de vreun an si ceva, cam de când stătea fericit acolo unde îl puneai, așa că am uitat cum e și nimic nu prevestea ce avea să urmeze.
Avem nevoie disperată de o pereche de blugi. Una mă strângea, alta era prea ruptă (peste fashionable type), așa că am decis că trebuie să merg cu D. împreună la un magazin.
Ce se poate întâmpla?! Mamele care sar imediat la jugulară, și nu numai mamele, ar zice, că torturez copilul. Dar uneori nu avem de ales și trebuie să ne adaptăm (nu să torturăm copilul:)) ) Nu avem bunici, bone și nici tați disponibili mereu, așa că furăm de unde putem, puțin timp.
Am luat teancul de perechi de blugi la probat în cabină, cu copilul lângă mine. Probez prima pereche, ne distrăm, îl implic și pe el în decizie:
– D., cum ți se par blugii ăștia? Îmi vin bine?
– Daaaa, îți vin bine, mami.
– Bine, dar hai să mai probez câțiva !(că deh, dacă mă opream la prima pereche, filosof rămâneam)
Când să pun a doua pereche pe mine, ȚUȘT! Copilul meu trage perdeaua de la cabina de probă și fuge direct prin holul cabinelor de probă, spre magazin.
Panicată și în chiloți, apuc să trag pe mine un crac dintr-o pereche de blugi (nu știu dacă erau ai mei sau cei de probat) și ies șopăind, desculță și țipând după copil ca o nebună. Noroc că nu s-a gândit să avanseze în interiorul magazinului, să se ascundă printre haine, și s-a oprit exact la intrarea în culoarul cabinelor de probă.
P.S.: într-una dintre cabine văzusem intrând și un bărbat, anterior. Ce bărbat probează haine?!!! Just my luck!
Iau copilul pe sus și îl aduc înapoi în cabină. NU vrea să stea de nici o culoare. Încep iar să mă joc cu el:
– Uite, mami cum face click click umerașul ăsta, ia încearcă și tu.
El, nimic. S-a prins că e mișto să iasă fugind și chicotind, și maică-sa să îl prindă. Era o joacă pentru el, la care aș fi participat cu drag dacă eram îmbrăcată!
Mai repetăm figura încă o dată, de 2 ori. Deja sângele mi se urca la cap și tot zenul meu a fugit o dată cu mine ieșind în chiloți aproape de mijlocul magazinului.
O să spuneți de ce am insistat și nu am plecat. Păi aș fi vrut să fac asta, însă toate episoadele se desfășurau acum cu mine în chiloți neputând nici să mă îmbrac cu blugii mei (bine că nu m-am gândit să probez și vreo bluză), căci el tot fugea.
Uite așa, într-un final am zis că iau prima pereche norocoasă de blugi și gata. Când să mergem spre casă o tulește de lângă mine alergând ca Forest Gump spre ieșire. Atunci m-am panicat și inima a început să îmi bată foarte repede. Îl și vedeam ieșind direct în stradă. Am țipat tare, cât m-au ținut plămânii și cât să răgușesc, la propriu. L-am luat pe sus iar, merg la casă, unde domnișoara îmi atrage atenția că bonurile pe care aveam expiraseră. Tot cerul a căzut pe mine, iar! Dacă vedeam scena la altă mamă, sigur aș fi bodogănit-o și aș fi judecat-o că nu lasă copilul acasă și că e mai important să facă cumpărături. Și dacă vedeam scena într-un film, mă prăpădeam de râs.
Sigur, povestirea e amuzantă, dar mi-a ridicat un semnal de alarmă despre cum să îl învăț să nu fugă de lângă mine. Working on it, revin cu un articol, promit.
Plecăm, gândindu-mă că știa copilul ce știa de nu mă lăsa să probez.
M-am întors a doua zi la magazin, doar pentru că a trebuit să îi schimb și copilului o jucărie care nu mergea (de la magazinul de lângă) și ce să vezi. Blugii erau și mai reduși decât în ziua cu pricina!
V-am zis că nimic nu e întâmplător, nu?
Leave a Reply