Vă mai amintiți când părinții voștri se certau și apoi după câteva ore chiar, în aceeași zi, părinții își vorbeau normal și se purtau de parcă nimic nu s-a întâmplat? Trebuie să existe împăcare. Fie că vorbim de relația cu soțul sau copiii.
Pentru că de cele mai multe ori ajungi să spui sau să faci lucruri de care îți pare rău când ți-a sărit muștarul dar apoi ți-e prea jenă să o recunoști.
De fiecare dată când ridic tonul la copilul meu, instantaneu îmi pare rău în sine și tot atunci pe loc, o spun și cu voce tare.
Nu am ridicat niciodată mâna la el, deși nervii m-ar fi împins de multe ori să o fac.
Suntem părinți obosiți, iar ei copiii, prea inocenți ca să înțeleagă multe lucruri pe care noi ni le-am dori să le știe deja.
Nu caut scuze, NU e bine să țipi la copil și asta o cred sus și tare. Dar nu pot fi ipocrită să spun că nu o voi face niciodată, că nu-mi va sări țandăra când o să zică copilul timp de 30 de minute că nu vrea ceva sau că vrea ceva (mai rău!), sau când mă lovește, sau când..orice !
Practic, nu există soluții magice ca să treci cu bine de nervii cauzați de un pui de om, ci doar trucuri. Trucuri prin care te liniștești tu ca părinte, și îți dai răgaz să nu te manifești, ci să respiri. Asta este cel mai greu. Să renunți la nervi în favoarea zenului. Și e greu, când te simți bine pe moment că te eliberezi de nervi, dar apoi vina te copleșește.
ȘI mereu îți zici și îi promiți că nu mai țipi. Știm bine însă că nu ne putem ține de o așa promisiune. E prea absurdă. Ziua are prea multe ore:)
Îmi pare rău că am țipat, promit că nu mai fac !
După multe episoade în care mi-a părut rău și mi-am cerut scuze imediat, într-o zi, și copilul meu a făcut același lucru. Iată cum comportamentul în oglindă merge și în bine și în rău. Rău – când mă vede țipând la el, pentru că face la fel și el, crezând (fals) că dacă ridici tonul ești îndreptățit să fii cel în poziție de putere.
Dar, e bine când mă imită și atunci când își cere scuze. Singur a simțit că asta trebuie să facă. Nu i-am zis niciodată să se ducă la colț și să se gândească ce a făcut sau să-mi ceară scuze. Mi se pare absurd, dar îl las să se manifeste cum simte el nevoia (mai puțin să lovească) ca să își elibereze nervii. Până la urmă, și eu am nevoie de același lucru, nu? Să mă calmez.
Eu respir și mă mut în altă cameră, fără să trântesc uși.
El se tăvălește pe jos și apoi îi trece. Și își cere scuze pentru că a țipat și m-a lovit. Nu promite că nu va face din nou, poate și pentru că el e sincer și mai realist ca mine, dar mă pupă și mă strânge în brațe. Și îl iert, normal. Pentru că știu că e real ceea ce simte, și nu vrea să obțină ceva de la mine. Niciodată nu a fost vorba despre pedepse, așa că nici reversul recompenselor nu îl știe.
Este un cerc vicios și oricât aș vrea nu voi putea ieși din el. De azi îl accept, nu mă mai amăgesc și nici nu mă mai condamn. Cred că e sănătos să ne pară rău, pentru că asta arată emoție, arată că suntem oameni care simt și care trăiesc. Vom crește împreună exact așa: cu răbufniri și trântiri de uși exagerate și dramatice uneori de cad posterele de pe pereți, dar cu îmbrățișări și scuze care ne vindecă apoi.
Avem impresia că nu trebuie să ne cerem scuze, că totul trece de la sine după un timp în care nu discutăm despre elefantul din cameră. Nu, nu trece, și este important să existe împăcare. Trebuie să trecem peste acest sentiment de mândrie prin care simțim că am fi inferiori dacă întindem primul mâna.
Îmi amintesc că eram copil și nu îmi plăcea să îmi cer scuze, deși știam că eu greșisem. Simțeam că îmi calc pe inimă. Jur că nu știu de ce aveam sentimentul acesta. Poate că și la noi în familie treceau așa supărările, pe nevăzute și uitate. Nu mai știu.
Așa că, împăcați-vă și spuneți îmi pare rău.
Leave a Reply