Voi știți de unde vine prenumele vostru? Nu mă refer la etmologia lui, că tare se poartă asta acum, ci care e povestea din spatele numelui mic sau a numelor voastre dacă v-au binecuvântat părinții cu mai multe.
Eu știu că mama mi-a ales numele Alexandra după un film de prin anii 78, cu o patinatoare care orbește, dar care își depășește limitele și reușește să -și continue visul. O chema Lexis. Un film lejer, de dumină în familie aș zice, dar care iată mi-a dat mie un nume și o poveste. Al doilea nume este Corina. Și combinația celor două nume ale mele cred că m-a aduc mai aproape de prietena mea încă din clasa a 5-a, pe care o cheamă la fel ca pe mine, doar că numele sunt inversate ca ordine. Și mai suntem și la 2 săptămâni distanță născute.
De unde vine această obsesie a numelui, oare? Să aibă copilul multe nume și oare e numai la noi românii? Și de ce? Mă întreb chiar eu, care i-am pus copilului TREI prenume, în condițiile în care pe primul, și cel mai important l-am căutat timp de 8 luni jumate. 🙂
D. Alexandru Gabriel. Când apuc să îl strig pe toate numele ?! Poate când mă va enerva tare, știu că se poartă asta:)
Te chinuiești să alegi cele mai bune variante, cauți pe internet, pe aplicații, citești în stele, și toate istoriile numelor din lume, ajungi pe la daci și romani, azteci și mayasi, și apoi găsești prea multe și nu știi pe care să îl alegi:)
Dacă se întâmplă să ai două nume trăsnet, nu îți vine să strici două nume mișto pe același copil, și uite așa îi mai dai un alt nume de rezervă.. de obicei un sfânt ca să se serbeze și el. Așa am ajuns la….
Săracul copil la nici 3 ani, abia a învățat că îl cheamă D., și cochetează și cu numele de familie (by the way, eu sunt DOAMNA IONESCU, ca să știți). Ei, cum îi zic eu că ” te mai cheamă și Alexandru și Gabriel.” Slavă Domnului că încă nu e la vârsta DE CE-ului interminabil, și mai am timp să pregătesc răspunsuri prin care să îlfac șah mat repede.
Soțul a ales primul nume cu greu. Am căutat tot internetul în toate limbile, am scotocit printre cărți și aplicații, am apelat și la prieteni, ce să mai! Erau dezbateri nopți întregi despre numele copilului nostru.
Logica mea când îi căutam un nume principal era simplă: să fie și un sfânt ca să se serbeze pe lângă ziua de naștere. În traducere pentru mine: să mai primească și el un cadou în plus. Doar că nu am gândit-o decât din perspectiva celui care primește cadou, nu și a celui care va da. Cumva o să îmi învăț copilul că e bine să aștepte ziua ca să primească cât mai multe cadouri. By the way, un text foarte mișto despre sentimentul ăsta a scris Georgiana Idriceanu aici și vi-l recomand.
Revenind. … Acum, după aproape 3 ani, mă pregătesc să îi cumpăr un cadou, și trebuie să îi explic că îl cheamă și Alexandru și că azi e ziua lui, cumva.
Și mă tot gândesc.. ce mi-a trebuit mie, nene, să îi mai dau un prenume? Dar încă unul?! Îmi asum și înjurăturile pe care le voi primi de la învățătoare și profesoare pentru că nu va avea loc de toate prenumele în catalog. 🙂
Cred că totuși ești naiv doar la primul copil. La al doilea ești călit: un singur nume și la acela nu te chinui mult că deja ai unul de rezervă de la primul. Țac – pac!
Dar să vă zic pe scurt, și cum am vrut să îi schimb numele lui D. când încă eram la spital (privat). Nu a fost usor :))
În ziua in care am născut, îl chema doar D. și Alexandru și eram în dubii dacă să îi spun și Gabriel. Inițial am zis că nu, din moment ce oricum atunci e ziua lui de naștere, de ce să îi mai dau un nume? După o zi, am început să am îndoieli…
„Hai să ii zicem totusi si Gabriel, pentru mama, „îi zic eu lui Stefan. Pentru că l-am luat la sentiment, săracul s-a conformat, mai ales pentru că el a avut drept de veto la numele principal și pentru căprobabil s-a prins de atunci că ultimul nume nu contează.
Dar EU tot nu eram încă decisă. Mă plimbam pe holurile spitalului și mă întrebam să îi mai dau un nume.. să nu îi mai dau un nume. În fine mă hotărăsc. Merg la recepție și le zic ferm că vreau să îi mai pun un nume copilului.
„Sigur, aveți acodul soțului?„, spune pe un ton blând sub un zâmbet, doamna de la recepție. M-a cam lăsat fără suflare, și așa abia respiram, după ce m-am târât cu greu pe holuri, fiind a doua zi după cezariană.
Am luat o față gingașă, dădeam ușor din gene ca în desene animate, ca să o înduioșez:
„ĂĂĂĂăăăăăă, am nevoie de așa ceva?!! Să zicem că am acord verbal„.
„Păi nu merge așa doamnă”. Brusc, mă simt transportată la un ghișeu de la stat.
Dau mai tare din sprâncene și bag și un icnet: „Vă zic eu că e de acord. Vi-l dau la telefon, și vă zice el „.
„Nu, trebuie să semneze că e de acord. ” Încă stau și mă gândesc la un scenariu în care o mamă vrea un prenume, tatăl, altul și ea îl schimbă peste noapte fără acordul semnat.
Și ca să vedeți că viața bate filmul…
Dacă sunteţi din generaţia mea, şi femeie, sigur aţi văzut serialul Neveste Disperate. Acolo a fost o fază similară: Una dintre nevestele disperate, Susan, după ce a născut, nu a fost de acord cu prenumele pe care i l-a ales soțul, așa că s-a dus la asistentă și i-a spus că soțul e de acord și l-a schimbat. ( între noi fie vorba, cam asa am făcut și eu 🙂
Voi ce poveste aveți în spatele numelui vostru? Ce v-au povestit părinții?
Leave a Reply