Îmi place să cred că toate lucrurile au un echilibru pe lumea asta. Aleg să cred că deși D. nu își va cunoaște niciodată bunicii materni (adică pe părinții mei), are parte de doi bunici de care se poate bucura încă. Și cât îl mai răsfață!
Nimeni nu poate înlocui dragostea părinților mei, fericirea pe care ar fi trăit-o să îl vadă nascându-se, crescând, învățând să vorbească, făcând prostiile copilăriei, poate nici sfaturile pe care mama mi le-ar fi dat, dar cred că Universul a vrut să-mi dea socrii care nu sunt deloc socrii:) Și îi mulțumesc pentru asta!
Când îl aud pe D prin casă cum strigă:”buniiii!” mi se umple sufletul de fericire pentru că are așa oameni minunați în viața lui.
Încerc să memorez toate aceste „momente poza” în care văd fericire de ambele părți: copilul care se uită cu admirație la bunicul său ce meșterește o jucărie sau la bunica lui care frământă niște biscuiți pentru el. Bunicii se joacă cu el altfel și tare îmi place.
Nu vreau să mă laud, că nu sunt genul, deși recunosc Facebook mă face un pic lăudăroasă:)
Pur și simplu simt că trebuie să afle lumea ce muncitor și ajutător este socrul meu la 82 de ani, și ce femeie grozavă este ea-soacra mea, mai ales pentru că în ziua de azi ne judecăm părinții și generațiile anterioare că nu ne-au crescut blând și cu dragoste. Ba da, dragoste au avut pentru noi, însă era mai greu să o și arate.
De când am cunoscut-o pe mama lui, m-a rugat să-i spun mamă. Nu am putut și tot nu pot, pentru că nu mă lasă sufletul să înlocuiesc pe nimeni cu acest apelativ prețios pentru mine – mamă, după ce am pierdut-o pe mama mea.
Mama soțului meu (nu îmi place să îi spun soacră) este o femeie extrem de sensibilă și săritoare, ajutătoare de la care am învățat și învăț foarte multe. Nu se bagă în educația lui D, nu pune la îndoială calitățile mele de mamă sau gospodină.
Niciodată nu mi-a spus că ea gătește mai bine, că ea spală mai bine, că ea „a crescut mai bine 3 copii”. Ba din contră. La 73 de ani învață rețete noi de la televizor, încă are putere să țină o casă și să alerge după nepot în timpul asta. Uneori este chiar mai atentă decât mine cu D. Mno, de aia există bunici. Doar pentru D. ne-ar lăsa nemâncați:)) Asta este iubirea, zic eu.
Altfel, pentru ea, nu se poate să nu fie mâncare gătită zilnic (de 2 ori pe zi chiar), casa curată, haine călcate. Și când mă gândesc că eu mă plâng că nu am timp să fac o supă și să am grijă de copil. Ca să mă scuz, (nu că ar fi nevoie, dar așa simt) îmi spun că eu vreau să nu îmi neglijez copilul și prefer să îi acord atenție lui, decât să fac de mâncare de 2 ori pe zi. Și ea și-ar fi dorit același lucru, dar vedeți…vremurile s-au schimbat. Atunci, când mai și spăla scutece și haine, ziua și noaptea erau la fel de lungi pentru ea – probabil și pentru alte mame.
Valorile sunt aceleași dar s-au schimbat prioritățile. Azi mamele pun educația copilul pe primul loc și modul în care crește. În trecut, era greu să îi crești și să ai ce le pune pe masă. Și totuși da, recurg la acest clișeu: ” am crescut bine „.
Cu un singur lucru nu reușim să ne punem de acord: călcatul hainelor:)) Eu nu vreau și pace! Ea, nu și nu, că bărbatul trebuie îngrijit. Până aici!:) Cred că bărbatul se poate îngriji singur, la fel cum și noi mamele avem grijă și de casă și de copii.
După ce se culcă D. eu stau și scriu pe blog sau pregătesc interviuri, știri, citesc o carte sau mă uit la tv – toate activități de relaxare pentru mine, deși unele implică muncă intelectuală, nu fizică. Mama soțului meu însă nu își permitea acest lux. Ea muncea și după ce culca copiii, ca să aibă mâncare și haine pentru ei. Uneori până dimineața.
Și apropo de haine: pentru că avea de crescut 3 copii, a învățat să și croiască haine, așa încât a ajuns să vândă prin fondul plastic. Iar acum, a venit cu tot cu mașina de cusut ca să îmi facă mie bluze și rochii din materiale vechi de vreo 2 generații, și sunt foarte mândră de ele.
Mi-a făcut o rochie care are vreo 60 de ani pe puțin. Materialul a fost al mamei ei și ea l-a transformat de vreo 2 ori până acum în bluză și apoi rochie, iar acum eu am ceva unic. Mi-a zis că atunci când nu va mai fi, să mă gândesc la ea când le port. Dar eu aleg să o prețuiesc pe ea și pe minunățiile care îi ies din mașina de cusut, acum, cât e în viață.
Încă mă gândesc dacă o să am curaj să îi dau să citească acest articol, așa în semn de recunoștință și să mă ierte că nu îi pot spune mamă, așa cum își dorește.
Mă tot gândesc, oare ce soacră voi fi eu? Înainte să îi spun ceva legat de copilul ei și soțul meu, mă gândesc acum de 2 ori pentru că simt că dacă vreau ca relația cu copilul meu să țină o viață întreagă trebuie să știu când să tac și să nu mă implic în a lui.
Vreau să recitesc acest articol când voi avea și eu măcar 50 de ani și D. se va îndrăgosti de tipe care nu o să îmi placă. Sper să am tăria să îmi înghit cuvintele și să îl las să aleagă. Dar simt ca va fi fooooarte greu!
Leave a Reply