A venit acea perioadă în care mă ascund de propriul copil. Da. Asta este, recunosc! Nu beau eu sucuri, dar sunt și eu om, mai mănânc niște dulciuri pe care nu vreau să i le dau de la vârsta asta, așa că atunci când mai prind niște chestii interzise le ascund bine- bine pe unde apuc. Așa cum făceau și părinții noștri, și ascundeau în cămară pe raftul de sus în spate, numai bunătăți. Țineți minte? Dacă închid ochii, parcă văd prăjituri ascunse, dulcețuri și bomboane.
Acum, printre hainele mele se mai găsesc bomboane sau ciocolate pitite. Într-o zi am avut poftă de chipsuri la cutie, și pentru că nu îmi stă în obicei să mănânc am și uitat de ei /ele?! 🙂 Noroc că rezistă și pe raftul supermarketului.
Cum adoarme copilul, imediat dau fuga la secret stash: (dacă aș avea tot ce e în poza asta, prăpăd aș face și m-ați găsi leșinată cu burta în sus).
Dar din fericire, sunt mai modestă, așa că mă duc în bucătărie, caut pe rafturile de sus unde știu că nu vede, prin frigider, prin genți – bag repede un sugar rush, o doză perfectă de dulce și sunt ca nouă! Normal că apare și sentimentul de vinovăție rapid, dar ce sa-i faci? O viață avem!
Uneori, când el nu doarme și pofta e prea mare, îl mai păcălesc și îi zic să meargă în camera cealaltă, timp în care eu fur pe ascuns o înghițitură din ceva bun. Dar știți, copilul a crescut! Nu îl mai fraieresc așa ușor. Mă ascund în baie, sau uneori stau cu mâncarea în gură și mă fac că nu mănânc nimic..adică exact ca un copil care a făcut o prostie și vrea să ascundă acest lucru. Bun exemplu îi dau, între noi fie vorba!
Doamne ferește însă să mă vadă copilul. Asta nu! Dacă se întâmplă să mă vadă, am încurcat-o pentru că se declanșează butonul de repeat undeva în căpșor și nu mai scapi, și pace! Oricât ai vrea să fii tare, să nu cedezi, te lasă nervii la un moment dat. Cred că pe asta se și bazează ăștia micii. Cineva le-a zis lor că insistența și repetiția sunt de bază.
Studiile arată că un copil repetă uneori și fraze întregi sau întâmplări pentru că nu înțelege unele acțiuni.
Într-o seară mi-a cerut biscuiți de 60 de ori, (vă jur, am numărat!) până când am încetat eu să mai număr. Atunci m-am ținut tare și nu am cedat însă tentației de a-l face să deblocheze butonul de repeat. Cel care descoperă butonul de off repeat are de la mine un mare premiu. Adică, da, merge pe alocuri câte un truc, dar nu e mereu. Urania Cremene, expertul în parenting zicea că atunci când copilul vrea ceva și tu începi cu NU, tot ce zici tu apoi pentru el este de fapt: bla bla bla bla. Sunt ferm convinsă că așa e. Ca să nu mai zic de celebru moment Stewie cu mom, mom, mom,mom, moooom, care face înconjorul internetului, încă.
Și dacă fixațiile acestea nu ar fi destul, mai sunt și altele: plânge când nu e biscuitul întreg și se rupe (asta e un classic, un sindrom recunoscut de psihologi care se numește chiar așa: broken cookie sindrome). Plânge când lucrurile nu sunt la locul loc (aste e un plus pentru el și nu comentez deloc, il las să își facă damblaua): Plânge când vrea să se îmbrace cu pulovăr la 30 de grade și eu nu îl las, când cutia de lapte e pe alt raft decât pe cel pe care stă de obicei. Azi dimineață cascavalul era tăiat diferit în farfuria mea, față de cel din farfuria lui… nici nu știu ce să vă mai spun. Gândiți-vă la toate ciudățeniile pământului, fixații și OCD-uri, copiii le au! Unii poate le duc cu ei și în viața de adult, cine știe?
Una peste alta, cu obsesiile nu te pui decât dacă ai nervi tari. Uneori mai fac și eu compromisuri, și îi spun că e ultimul biscuit, si înțelege, dar nu mereu.
E totuși un toddler cu personalitate, să nu exagerăm! Vă doresc, spor la ascuns bunătățuri!
Leave a Reply