Anul trecut când abia mă mutasem înafara orașului, descopeream corcodușii de pe ulițe. Acum deja știu soiurile, știu că al doilea copac pe dreapta are deja fructe mari și dulci, și că cei cu crengile lăsate deja nu mai au fructe:)  Lângă un corcoduș, hop și un vișin numai bun de cules. E al nimănui, zic eu, până la proba contrarie. Poată mă lansez într-o investigație jurnalistică bazată pe bârfele din sat și găsesc proprietarul să îi bat la poartă.

Azi am pornit cu sacoșa pe umăr la cules de corcodușe pentru că am învățat eu de la soacra mea, că se face o acritură foarte bună  la ciorbă, în loc de borș.

Acum copilul vede și înțelege tot, iar eu îi și explic pe îndelete. El, repetă tot și mai ales, pârăște.

Și uite așa, cum i-am zis eu în glumă că furăm corcodușe, ei bine, dintr-o dată strigă în gura mare: ” furat, mami corcoduseee, furat, mamii corcodușeee.” Panicată, printre dinți, îi explic: “nu am furat .. am luat, pentru că știi, sunt pe spațiul public, nu sunt în curtea cuiva“, încerc eu să o scald.

Mai stă un pic și revine: “mami, luat corcodușe..” Oh well! Tot e mai bine decât furat, însă privirile tot erau ațintite asupra mea când mergeam pe uliță. Rușinată, mă scuz și mă dau de ceasul morții că nu vreau să fur, dar sunt așa de multe și dacă aș știi cui, le-aș plăti.  (nu aveam portofelul, dar mă cred pe cuvânt!)

Băbuțele se uită la mine cu drag și le apucă râsul: “fugi d’aici, domnisoara, ia câte vrei..ce să facem noi maică cu acriturile astea? Mănâncă copii ăștia mici!”

Pfiu! am scăpat cu brio. Ce voiam să vă întreb, pentru că eu sunt crescută la oraș… de la câte fructe luate se consideră furt? 🙂

Ps: ce vedeți în poză e doar un sfert din pradă, de aia zic. 🙂