Copiii mei sunt acasă azi, în siguranță. Respir ușurată. Cred că mulți părinți și-au spus asta când au citit ieri despre tragedia de la Timiș. Un copil de 13 ani a fost implicat în uciderea unui alt copil, de 15 ani, împreună cu alți doi adolescenți. În ce lume trăim, m-am întrebat. Cu inima strânsă am citit toată știrea nu pentru a afla detalii despre cum s-a petrecut totul, ci pentru că încercam să înțeleg cum s-a ajuns aici:
Să fie de vină lipsa părinților din viața copiilor agresori, libertatea prea mare pe care au avut-o, faptul că stăteau pe străzi seara fără ca nimeni să întrebe de ei, fără ca nimeni să îi aștepte acasă cu o masă caldă, să le vorbească, să fie văzuți? Toate astea contează enorm și nu cred că trebuie să fii specialist ca să îți dai seama. Acasă pornește viața copiilor noștri, noi suntem primii oameni pe care ei îi văd și modelele lor de viață. Dacă nu suntem prezenți să îi vedem și mai ales să știm ce prieteni au, unde umblă, ce fac zi și noapte, dacă nu îi batem la cap să învețe și să facă lucruri bune, atunci care mai e rolul nostru? Știu, e unul al naibii de dificil, cu multe presiuni și bătăi de cap, dar ni l-am asumat tacit când am decis că vrem să devenim părinți.
Revenind la teribilul caz: Totuși, unde s-au pierdut acești copii care au recurs la o crimă premeditată? Căci aici mă înfioară știrea. Faptul că, potrivit procurorilor, copiii au planificat ce vor face, cum îl vor omorî pe un alt copil, coleg de-al lor, pentru că erau geloși pe adidașii lui și pe alte lucruri pe care acesta le avea și se lăuda cu ele (ca orice copil de altfel).
Este violența normalizată în zilele noastre? Prin jocuri video violente? Prin TikTokuri cu provocări are le pun viața copiilor în pericol? Prin filme pe care le vizionează deși nu sunt pentur vârsta lor? Prin libertatea pe care o au pe rețele sociale?
Ce rol are școala? Dar poliția? Statul în general? Câte semne de violență sau bullying or fi existat în acea clasă? Profesorii au văzut, au intervenit? Dacă da, poliția ce a făcut? Am multe întrebări, la cere nu știu dacă voi afla răspunsuri.
Un alt lucru care mi-a dat de gândit este faptul că acel copil de 13 ani, care înțeleg că a recunoscut faptele și a povestit cum s-a întâmplat totul, nu poate fi acuzat de nimic. Nu poate fi reținut sau anchetat chiar dacă ar fi fost și făptaș, pentru că legea penală în România consideră că orice copil de sub 14 ani nu are discernământ așa că nu poate fi judecat.
Așa o fi? Poate 14 ani era o vârstă validă în urmă cu zeci de ani, când tehnologia, inteligența artificială și dezinformarea nu erau atât de accesibile oricui. Dar în zilele noastre poate ar trebui să ne mai gândim la această vârstă în condițiile în care copiii noștri practic se nasc cu telefonul în brațe? Când stau cu orele pe rețele sociale sau au discuții lungi cu chatGPT cu părintele relaxat în camera de alături, liniștit că are copilul acasă „în siguranță”.
De ce nu are discernământ la 14 ani, veți întreba. Pentru că se consideră că statul, societatea, școala, familia, au eșuat să integreze acel copil, a explicat judecătorul Cristi Dănileț.
Pentru minorii între 14 și 16 ani, procurorul poate dispune o expertiză medico-legală psihiatrică, prin care se stabilește dacă acesta înțelegea gravitatea faptei și își putea controla comportamentul. Dacă se constată lipsa discernământului, urmărirea penală încetează. Astfel, există posibilitatea ca și copiii de 15 ani să poată scăpa de acuzații.
Când am citit știrea, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acela că totuși au am grijă de sănătatea emoțională a copiilor mei, că încerc să îi învăț lucruri bune, să distingă bine de rău, să nu îi imite pe copiii care fac Tiktok-uri, cam tot ce bifează orice părinte. Însă chiar și așa tot am simțit că nu pot controla ce fac copiii mei în orice moment, nu pot controla interacțiunile de la școală cu copiii mai mari, să fim serioși. Am trecut cu toții prin școală și știm cum e relația cu elevii mai mari: uneori de frică, alteori de admirație doar pentru că sunt mai mari. Așa că și copiii mei pot fi cel puțin victime.
Scriu aici pe blog și particip la lansări de cărți, activități, proiecte și evenimente despre bullying în școli de ani de zile, despre cum să gestionam la școală sau ca părinți astfel de situații din ambele perspective și tot nu sunt sigură că fac tot ce îmi stă în putere să îmi protejez copiii, uneori. Ce mai putem face noi ca să nu ne pierdem de tot speranța? Să nu cedăm zilnic presiunilor, să avem încredere în copii dar să îi și supraveghem îndeaproape fără să simtă ei asta, neapărat.
Alte articole pe teme similare:
Leave a Reply