Vă scriu din hăul în care simt că am intrat de ceva vreme, hăul fără ieșire, care de acum înainte ne trage în jos.. preadolescența. Gata, am declarat-o, am pus și diagnostic. Primul pas e bifat.
„Ca părinte nu o să-mi placă mereu de copilul meu”. E o frază greu de acceptat și procesat. Cum adică? Doar eu îl învăț să fie bun, empatic, să iubească oamenii, să ajute, să nu lovească, etc. Cum să nu-mi placă de copilul meu?
Dar această gândire nu e deloc corectă față de el. Să ai un copil este uneori o investiție cu risc mare, practic nimic nu-ți garantează rezultatul suprem așteptat: eticheta de om ideal, așa cum vrei să îl crești. Până la urmă cine este așa? Cine atinge perfecțiunea socio-emoțională? Și mai ales, când? Sigur nu la 10-18 de ani. Studiile arată că până puțin peste 20 de ani se tot dezvoltă creierul.
Fiecare generație de părinți este mai evoluată. Dar este și automat una mai bună decât cea de dinainte? Vrem să ne depășim părinții, dar cumva, în secret și să ne răzbunăm pentru toate momentele în care am fost neînțeleși, pedepsiți, neîndreptățiți. Și de aceea încercăm să le dăm copiilor noștri totul, cu atât mai mult cu cât acum chiar se poate să le dăm totul.
Doar că în goana și speranța noastră să educăm și să creștem copii de care noi să fim mândri, îndesăm în ei de toate, cu speranța că ceva le va rămâne în minte dintr-un atelier și va fi scânteia care îi va aprinde motorașul de pornire în viață. Ne gândim mult că ai noștri copii trebuie să fie perfecți. Dacă nu mănâncă, ne temem că va fi bolnăvicios, dacă nu face sport, ne temem că nu va fi sănătos, dacă nu citește, ne e frică de analfabetism, dacă scrie urât tragem concluzia că nu îi va înțelege nimeni scrisul la examen și o să ia notă mică, dacă nu știe tabla înmulțirii la 7 ani clar nu o să o știe toată viața.. Dacă te-ai recunoscut măcar în două descrieri, relax, ești părinte normal.
Simt acum, în prag de preadolescență a lui D., când el e în schimbare și își cere treptat câte o felie de independență că nu îmi plac toate deciziile lui. Ba chiar mă irită, iar eu stau cu gura pe el de nici eu nu mă mai suport. Toate cărțile de parenting au fost citite degeaba? Toate citatele pe care le-am extras din cărți, toate interviurile și discuțiile cu specialiști au fost purtate degeaba? Nu am învățat chiar nimic? De ce nu m-au pregătit pentru toate NU-urile care mă izbesc frontal la orice lucru minor și care până mai ieri nu existau?
Am făcut apoi ultimul și cel mai sănătos lucru pe care îl pot face: un pas înapoi ca să privesc în ansamblu. Ce anume nu-mi place la el legat de aceste schimbări? Cu ce mă afectează pe mine? Cel mai probabil este faptul că nu mai am același control asupra lui. Involuntar, fără să spunem sau să gândim asta, noi părinții vrem să îi știm mereu în siguranță iar asta se traduce prin control asupra vieții lor. Vrem să fie mâncați, curați, sănătoși, să citească, să învețe.
Spunem des că trebuie să îi lăsăm să greșească. Ei bine, am realizat acum că pentru a putea face asta realmente e nevoie de curaj din partea mea, de multă acceptare că nu mai sunt în control total, ci să iau un pic loc în dreapta șoferului, dar cu acces la pedalele de frână și accelerație.
E ok sa acceptam că nu trebuie să ne placă de copiii noștri în toate aspectele din viețile lor. Mi-a luat ani de zile să accept că nici prietenii, nici familia nu poate să-mi placă 100% din timp. Cred că abia asta este ceea ce ne separă de părinții noștri. Acceptarea. Noi nu trebuie să speram și să ne dorim copii perfecți care să ne împlinească de fapt pe noi. Din contră. Și mai ales, asta nu înseamnă că îi iubim mai puțin. Dar e atât de greu să acceptam asta.. eu abia o accept la nivel teoretic, mai am mult până să și aplic ce predic. Dar simplul fapt că am identificat problema mă ajută și-mi dă încredere că I got this!
Leave a Reply