„Tot albastrul cerului”, de Melissa Da Costa a obținut premiile „Prix Alain-Fournier 2020″ și „Prix du roman Cezam 2020″.

După ce află că are Alzheimer precoce și nu mai are decât câteva luni de trăit pentru că boala îi va măcina gândurile, îi va amesteca amintirile și va uita treptat, Emile (26 de ani) decide că nu vrea să moară într-un spital, sau mai rău, sub privirile apropiaților. De mult visa să facă o excursie lungă cu cortul sau cu rulota pe munți, în Pirinei, așa că dă un anunț pe internet prin care își caută partenerul ideal pentru această călătorie finală. Nu s-a gândit că îi va răspunde o fată misterioasă, Joanne.

Pornesc la drum ca doi străini care se cunosc pe marginea unui drum unde și-au dat întâlnire dar relația lor evoluează atât de lent și frumos. Și-au dat spațiu să se cunoască, să se accepte cu toate misterele fiecăruia.

Un roman de debut al autoarei care reușește să se joace cu timpul într-un mod fabulos. Emile își retrăiește involuntar trecutul, prin prisma bolii sale, iar Joanne trăiește mult în prezent pentru că vrea să fugă de trecutul ei. Ea vrea să uite, el încearcă să nu uite. Poveștile lor se completează extraordinar, iar pe măsură ce relația lor de prietenie evoluează și au încredere unul în celălalt, cei doi sunt sprijin unul pentru celălalt.

Ca cititor ești alături de cele două personaje într-o călătorie despre descoperirea de sine și mai ales despre cum alegi să îți trăiești viața, chiar și în cele mai grele momente, cele fără speranță. Și nu ai cum să nu te oprești din citit pe parcurs și te îți pui întrebări despre tine.

Stilul de scris al Melissei Da Costa este unul remarcabil. Modul în care unește momentele din trecutul lui Emile și le aduce în prezentul celor doi, sau în trecutul lui Joanne, este uluitor. Nu simți când ajungi dintr-o poveste în alta și ești mai mult decât un cititor, ești acolo cu ei doi în poveste. Îi urmărești cu sufletul la gură. Călătorești în timpul fiecăruia.

Boala Alzheimer te duce cu gândul că ar putea fi o carte care să provoace tristețe dar este total opusul. De aceea spun că este scrisă magistral. Nu am simțit durere când Emile își retrăiește viața și momentele importante din viață din cauza acestei boli. Din contră. Amintirile nu vin peste el ca să îl doară, ci parcă vor să îl ajute să își găsească sfârșitul demn, liniștit, în controlul său.

Dacă jumătate de carte este despre el și boala sale care avansează în timp ce descoperă lumea, natura, prezentul, cum să trăiești fără griji și fără presiunea societății, încet încet ni se dezvăluie și povestea lui Joanne: motivele pentru care ea a plecat de acasă și a decis să răspundă anunțului lui Emile.

Cele două personaje călătoresc în timp, dar în mod diferit. Emile, prin boala lui care îl face să retrăiască momente din copilărie, adolescență sau maturitate și Joanne, care călătorește doar cu gândul și care la fel este trasă în acele clipe pe care vrea să le uite și nu poate. Și ea a avut parte de o tragedie în viață.  

Spuneam că cei doi se sprijină reciproc și cel mai elocvent moment este acela când Emile într-un episod de black out în care își pierde memoria, nu știe cine este și unde se află, este ajutat de Joanne să revină în prezent. Doar că la scurt timp, ea este cea care cade captivă unor amintiri dureroase iar Emile o ține în brațe și o smulge din amintiri, aducând-o în prezent.

Cei doi merg cu rulota prin locuri în care cunosc alți oameni cu care împrietenesc pe parcurs. Cu unii rămân prieteni până la finalul cărții. Se stabilesc la un moment dat într-un sat liniștit în care descoperă bucuriile mici ale vieții: de la a vinde înghețată la o gelaterie la apusurile superbe.

E o carte care fără să vrei te face să te uiți în mintea și sufletul tău cu blândețe. Să îți dai speranță și răgaz să descoperi viața și micile plăceri, nu cele programate. De exemplu, Emile își spune la un moment că anul trecut nu a știut să savureze Crăciun care ar fi fost ultimul, fără ca el să știe asta. Iar în prezent, fără nicio așteptare de la această sărbătoare, în pragul și aproape de apogeul bolii, reușește să se bucure de momente simple, atât de simple.

Pentru că nu vreau să dau spoilere căci este o carte pe care trebuie să o descoperi pagină cu pagină, nu pot povesti multe. Dar pot să spun de ce mi-a plăcut modul în care Melissa Da Costa a scris despre Alzheimerul precoce: ca o ultimă călătorie în propria minte, ghidată de amintiri și fără regrete.

Cartea „Tot Albastrul Cerului”, publicată de Editura Trei, o găsiți aici în variantă și audio și e-book.

Melissa Da Costa povestește într-un interviu că inițial nu voia să publice cartea și că încă nu se obișnuiște să își vadă cărțile în librării. S-a documentat despre boala despre care suferă personajul Emile dar a și cunoscut oameni cu Alzheimer când a făcut voluntariat 3 săptămâni într-un azil de bătrâni.

Las interviul mai jos