Nu plânge pentru mine de Patricia Wilson este până acum cartea mea preferată din acest an. Am citit-o în doar 3 zile, ce-i drept în vacanță.

Satul unde a început povestea în Al Doilea Război Mondial se numește Amiras, în insula Creta, însă povestea începe în zilele noastre, cu bătrâna Maria care dorește să își vadă nepoata pe care nu o cunoaște și pe fiica sa, plecată de zeci de ani de acasă, în Londra. Ultimele cuvinte ale fiicei sale au fost dureroase și încă îi răsună în minte: Uită de mine, mamă. Să uiți că am existat. 

Tragedia petrecută în urmă cu atâția ani este esența cărții și se dezvăluie puțin câte puțin, ca un ghem care se deșiră. Autoarea știe cum să dozeze informațiile încât să le parcurgi lent, în tihnă, să le înțelegi și să vrei tot mai mult. Nu lași cartea din mână.

Pentru că simte că nu mai are mult de trăit, bătrâna Maria vrea să scape de un trecut care îi macină sufletul, nu o lasă să respire și speră că dacă nepoata ei va auzi povestea direct de la ea, va putea muri cu sufletul împăcat. O poveste care pornește de la fapte reale, de la ocupația germană din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În paralel, în pragul nunții, nepoata Mariei, Angelika, care locuiește la Londra de-o viață cu mama ei, își dorește cu ardoare să își cunoască familia, originile grecești. Supărată că mama ei, Poppy, (fiica Mariei) refuză să îi spună despre trecutul său, de ce a părăsit satul Amiras când era tânără și motivul pentru care își reneagă toată familia cu vehemență, Angelika decide să o mintă pe mama sa și pleacă singură în Amiras ca să afle totul direct de la rude. Pe parcurs, tânăra are și procese de conștiință cu gândul că ar fi trebuit poate să lase lucrurile așa cum sunt și să nu răscolească trecut doar pentru că se gândește la sine și nu la durerea pe care i-o provoacă mamei sale.

Livezi de măslini, turme de oi care pasc liniștite, case văruite în alb împrăștiate în văi, biserica din mijlocul satului și kafenionul, locul nelipsit din orice sat grecesc – sunt locurile pe care le vede Angelika prima oară când ajunge în sat.

Două nume, Lambrakis și Kondulakis, sunt cunoscute de orice localnic din Amiras și în zilele noastre, pentru că poartă o istorie grea și dureroasă. Lambrakis este și numele Angelikăi.

Dar nu doar detaliile despre satul grecesc te captivează și te prind în poveste ci și personajele cu caractere atât de puternice, exact așa cum știm despre familiile din Grecia: iubitoare, pline de viață, femeile vorbesc mult, își iubesc și respectă bătrânii și gătesc foarte bine. Bărbații sunt puterea fizică, duc munca câmpului, iar seara beau rachiu la Kafenion și joacă table.

Povestea te ține cu sufletul la gură în fiecare pagină și atunci când crezi că știi despre ce secret e vorba, realizezi că nu. E ceva și mai grav.

Sunt detalii extraordinare cu care bătrâna Maria îi povestește nepoatei sale despre incendiul din care și-a salvat cei doi fii, clipa când și-a văzut bunicul și copilul împușcat de trupele germane, chiar și momentul în care a fost violată de un soldat sau când a avut un pistol la tâmplă și doar norocul a salvat-o. Cartea te face curios, te cuprinde o sete nebănuită și vrei să știi ce s-a întâmplat, cu orice preț.

Când ajunge în casa bătrânei Maria (Yiaya, în limba grecească), îi arată Angelikăi vasul de teracotă îngropat în pământ, în bucătărie, ca să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat în urmă 1943, când cei doi băieți ai ei, Mathias și Stavro, au fost închiși acolo, ascunși de naziști. Au fost la un pas de moarte din cauza incendiului care a cuprins casa. Yiaya a dat dovadă de puternica forță a mamei care își salvează din flăcări copiii și care poartă cicatrici vizibile pe mâini.

Sunt sigură că acum, dacă aș reciti cartea aș înțelege altfel primele pagini și personajele aparent trecătoare dar atât de importante în poveste. Cu siguranță Nu plânge pentru mine este o carte pe care o voi reciti peste câțiva ani.

Despre autoare vă spun că s-a mutat de mulți ani pe o insulă din Grecia și fascinată de locuri și mai ales de poveștile localnicilor, decide să le spună povestea, pornind de la fapte reale și dureroase.

Patricia Wilson mai are multe cărți într-o serie întreagă care se petrece pe diferite insule din Grecia. Din ce am descoperit, aceasta este singura tradusă la noi. Sper că editura Univers să traducă toate titlurile autoarei pentru că sunt sigură că merită.

Găsiți cartea aici, la un preț foarte bun și ca să nu plătiți transportul doar pentru o carte, vă recomand să luați și O caut pe Jane – aici recenzia mea (a doua carte preferată din această vară).