Mie de-o cafea și o ciorbă bună. Vă explic mai jos.

Mi se întâmplă să obosesc în vacanță, dar cu toate astea vin încărcată cu bateriile. Nu-mi explic cum. E o altfel de oboseală. Copiii însă abia așteaptă să ajungă acasă.

Nici nu termin de auzit de o mie de ori în mașină întrebarea: “când ajungem?”, că apoi se schimbă în: “când plecăm acasă?”, sau “ce facem acum?”

Am început să-mi pun întrebări și să-mi fac mustrări de conștiință că nu plec destul de des cu ei de acasă, că prea sunt izolați. Am alungat repede din cap aceste gânduri.

Înțeleg că li se întâmplă multor copii asta: să le fie dor de confortul casei, de spațiul lor pe care îl știu cu ochii închiși, de pat, de așternuturi, și așa mai departe.

Noi adulții suntem creați altfel: normal că abia așteptăm să gătească altcineva, să nu mai așteptăm inevitabil răspunsul la întrebarea: ce vrei să mănânci? nu știu sau nimic. Vrem să nu mai depunem efort să punem masa degeaba, să fim răsfățați cu o cameră curată, să nu fim nevoiți să strângem (decât firește, în limita bunului simț, dar nu mă apuc să dau cu aspiratorul toată ziua). Abia așteptăm noi să găsim locuri noi de explorat și să ne plimbăm unde vedem cu ochii, dar copiii noștri poate nu. Ei vor să știe mereu care e programul. Au nevoie să știe ce urmează, îi liniștește. Și pot să îi înțeleg.

Au fost seri în care erau atât de triști că le e dor de casă, încât au plâns iar eu eram efectiv șocată pentru că îmi spuseseră cu doar 30 de minute înainte cât de frumos e locul de cazare. Dar se plictisesc pentru că nu e spațiul lor, zona de confort. Încercând să îi calmez cu tot felul de întrebări de genul: de ce ți-e cel mai dor acasă, ce o să faci primul lucru când ajungi acasă, m-a uimit răspunsul micului Blond: mami, acasă știu ce am de făcut și ce să mă joc.

Am început să mă gândesc: și mie în vacanță îmi lipsește totuși confortul casei, faptul că știu unde este fiecare lucru, în ce colț am aruncat pantalonii unui copil sau că niște cutii de jucării stau în mijlocul unei camere de o săptămână. Dar am totuși nevoie de 4-5 zile ca să simt aceste nevoi. Plus că, anul acesta am mers mult pe drum și am schimbat des cazările ceea ce a fost o experiență mai obositoare și pentru noi.

Primul lucru pe care l-a făcut D. când am ajuns acasă a fost să cânte la chitară. I-a fost cel mai dor de chitară. Micul Blond abia aștepta să se joace cu jucăriile lui.

Mie cel mai dor mi-a fost de o ciorbă bună și acră și de o cafea. Pur și simplu nu găsesc cafea bună când plec în vacanță, iar anul acesta toate ciorbele au fost fade, fără gust. Nu m-ar fi deranjat niște vegeta măcar în ea, gust să aibă.

Copiii voștri au dor de casă în vacanță? Ție de ce iți e cel mai dor?

Sunt multe tipuri de vacanțe despre care am scris aici. 

O perioadă nu am mers în concediu cu copiii, după cea mai lungă noapte posibil în concediu și se poate ca acesta să fie un motiv pentru care ei sunt mai atașați de casă.