Sunt multe momentele în care îmi spun în minte: bucură-te acum de copii, pentru că vor crește și vor deveni adolescenți pe care nu îi mai poți controla așa cum ai vrea. (firește, declarativ, nici un părinte nu vrea vreodată să-și controleze copilul, de fapt!)

Dar, azi, când citesc despre cazul Gheboasă îmi zic așa:

Savurează momentele când trebuie să le zici copiilor să nu mai alerge, să nu mai țipe, să nu se lovească, să vină la masă, să strângă jucăriile, să nu mai sară în pat, să nu alerge pe scări, să se spele pe mâini, să mai lase desenele și tableta și să mai ia o carte în schimb, să nu mai lase haine aruncate. La toate acestea copiii încă reacționează cumva, târziu, dar încă le mai poți spune toate acestea și să mai speri că 20% te-au auzit. 

O să regreți, Alexa, clipele când îi țineai de mână noaptea, îi vegheai când erau bolnavi și te căutau pentru o îmbrățișare ca să le iei durerea. O să-ți mai dorești să te întrebe de ce la fiecare 2 secunde. O să vrei să te cheme, aparent degeaba, la fiecare alte 3 secunde. 

Să îi țin în brațe când plâng pentru că s-au lovit, să îi mângâi, să ne jucăm de-a v-ați ascuns, să le citesc aceeași poveste de 3 ori pe seară, să le inventez povești, să mergem în parc, la piscină, la un film, la un loc de joacă, la mare, la munte, să culege pietre, să facem castele, să ne stropit cu pistoale cu apă, să construim amintiri.

Nu pot garanta că toate acestea îi vor face pe băieții mei să nu asculte trap sau mai știu eu ce curent se mai inventează până atunci. Știu că nu îi pot feri, doar spera să fie o fază.

Mai mult ca oricând acest scandal m-a făcut să realizez și mai mult cât de prețioasă e copilăria, să trăiesc ancorată în prezent bine de tot, și mai ales să mă pregătesc să accept și să înțeleg. Nu știu cum voi fi ca părinte de adolescent, știu ce îmi doresc, dar până nu ajung acolo nu-mi dau cu părerea că voi fi perfectă și atotștiutoare, că n-am cum.