Emoția aia când nu poți dormi de entuziasm pentru că a doua zi pleci undeva:

-Abia aștept mâine, mama. Tu o să fii acasă și eu voi fi în altă parte, a spus D. extrem de fericit și cu o mică îndoială, parcă.

Cât am așteptat clipa asta și mă bucur că nu l-am grăbit vreodată să plece fără noi când nu era pregătit. Când emoțiile plecării sunt mai mari decât dorul.

Eu aveam inima împărțită firește, dar am afișat numai fericire. Pe de-o parte m-am întristat că nu merg cu el în mini excursie cu trenul și metroul, în Școala Altfel, dar pe de altă parte m-am bucurat pentru experiența pe care o va trăi. Fie ea și cu frică sau anxietate că nu vom fi noi părinții lângă el. Toate lucrurile care îl vor scoate din zona de confort îl vor ajuta să crească. Știu asta. Dar e greu de pus în practică.

O jumătate de zi în care nu voi ști ce face, ce mănâncă, lângă cine va sta, cum i se va părea mersul cu trenul, dacă o să îi fie cald, sete, foame, iar eu nu îl voi întreba toate acestea. Sigur se va descurca. Dacă va veni acasă flămând cu mâncarea înapoi zicând că nu a știut când să mănânce. Mă aștept și la asta. Dar totuși, o zi din viețile noastre nu vor fi petrecute împreună, așa cum suntem obișnuiți, iar eu mă bucur că face un pic pas spre autonomie și independență. Pasul potrivit la vârsta la care amândoi suntem pregătiți. Pentru că o plecare nu este doar despre copil să fie pregătit emoțional, ci și mai ales despre noi, părinții.

Va fi și o jumătate de zi în care voi auzi mama pe o singură voce.

Dar ce fericit se va întoarce și cât ne va povesti despre excursia cu trenul. Abia aștept. Va fi recompensa mea pentru că l-am lăsat să meargă fără noi în mini excursie cu clasa.