A mai trecut un an și mi-e tot mai greu să accept nesimțirea oamenilor, lipsa de respect a autorităților dar și a celor din jurul nostru, nepăsarea, delăsarea, resemnarea, dezamăgirea. Cumplita dezamăgire că nu contează niciodată ce credem, ce vrem, ce nevoie avem, noi, localtarii țării.
Nu mă bate gândul să plec din țară pentru că sunt conștientă că aici e drumul meu și că pot supraviețui în apele limpezi, dar da, cuvântul cheie este supraviețuire.
A mai trecut un an în care am acceptat încă o dată că generația copiilor noștri va fi cea care nu doar că va pleca din țară, dar va pleca cât mai repede – din facultate. Cu puțin noroc, mai cred și că ei se vor întoarce pentru a schimba lucrurile pentru că noi îi învățăm ce e respectul și iubirea față de ei înșiși dar și față de țară. Patriotismul nu mai e același. Nu se mai dau războaie, nu mai vedem oameni schilodiți, mame care își pierd copiii, copii care își pierd tații.
Avem însă un alt război, același de fapt pe care îl tot ducem de ani de zile: să moară și capra vecinului, de ce are Gigel mașina aia și eu nu, de ce colegul câștigă mai mulți bani decât mine, de ce eu muncesc mai mult? .. și tot așa. Ne place mereu să ne plângem fără să facem ceva concret. Nu sunt idealistă dar nici negativistă nu mai vreau să fiu. Doar realistă, iar realitatea este că noi singuri ne croim drumul nostru dar avem nevoie și de puțin noroc (să ne naștem în familii unde educatia e la mare cinste și să avem ce pune pe masă).
Leave a Reply