Ascultă aici AUDIO
Să cresc copil fiind, fără tată, nu a fost deloc ușor. Mi-e dor de momentele când se prostea cu și pentru mine, când mă scotea în oraș și-mi lua înghețată, când mă lăsa să mă joc cu mustața lui și să ne amuzăm amândoi. Durerea e pe zi ce trece mai ușor de suportat pentru că m-am hrănit ani de zile cu amintiri. Dar uneori și acestea își pierd din putere, ați simțit?
Amintirile se sterg ușor cu timpul și după 20 de ani m-am trezit că mă agăț de 2-3 clipe pe care mi le amintesc cu el, de acele sentimente pe care le aveam când ne uitam la televizor în dormitor, când ajungeam acasă și mă rugam de el să mă lase afară cu vecinii de bloc până se întunecă.
Să cresc fără mama și fără ambii părinți ca adolescentă m-a făcut să mă maturizez prea mai repede. Rănile m-au marcat de-a lungul anilor și în nici o clipă nu mă puteam împăca cu gândul că așa a fost să fie. Nu e doar o vorbă în vânt, își are rost și valoarea ei, dar am înțeles-o cu adevărat când am fost suficient de deschisă încât să realizez că toate chiar se întâmplă cu un scop în viață. Nu cred în destin până la capăt, cred că drumul în viață îl reprezintă 90 la sută alegerile noastre, dar chiar și așa, a fost al naibii de greu ca după 20 de ani să accept că toate se întâmplă cu un scop și poate și pierderea părinților a fost la fel. Dar cum să accept asta când mă prăbușesc și acum de dor? Când mă gândesc cum ar fi fost ei bunici?
M-am înconjurat de poze cu ei tineri, când abia mă născusem eu sau sora mea…cu poze de când ei erau de vârsta mea acum, și așa îi simt mai aproape. Nu mai am amintirile copilăriei la fel de vii. Poate pe unele le-a blocat subconștientul meu, cine știe. Dar îmi creez altele noi din pozele cu ei, tineri. Îmi place să-mi imaginez cum erau ei ca proaspăt părinți. Le era și lor frică să nu cad? Să nu mă împiedic? Se îngrijoreau la fel ca mine dacă făceam febră? Stătea mama nopțile să vegheze?
Sunt convinsă că da.
Azi accept că toate se întâmplă cu un scop sau că duc spre ceva. Trebuie să cred asta pentru că nu-mi văd viața fără soț și copiii noștri. Trebuie să cred că totul are un scop pentru ei, pentru familia mea.
Oare îmi mai întâlneam soțul dacă aveam ambii părinți în viață?
Oare D și micul Blond mai erau copiii noștri ?
Nu o să știu niciodată răspunsul și nici nu aș vrea pentru că nimeni nu ar trebui să fie obligat să aleagă între cele 2 familii.
Știu însă că voi face tot ce pot pentru ca ai noștri copii să nu crească fără mama sau tata. Tot ce pot eu, să îi protejez, să mă vaccinez, să am grijă de mine și de el pentru că NOI ca părinți avem multe alegeri de făcut. Nu pot lăsa nimic la voia sorții.
Îndrăznesc să spun că atâția copii au rămas orfani în acești 2 ani pentru că poate părinții nu au crezut că lor li se poate întâmpla nimic și nici nu s-au gândit cui își lasă copii. Iubiți-vă copiii responsabil, spunea recent medicul Valeria Herdea și doamne, nici nu puteam să o zic mai bine!
Leave a Reply