Încrederea este calitatea de bază în viață, și mai ales în această perioadă. Așa cum am încredere în părinți că te protejează, așa cum am încredere că mecanicul îmi repară bine mașina, că băiatul de la livrare nu m-a țepuit, că legumele cumpărate din piață sunt românești și nestropite, așa trebuie să am încredere că vecinul de scaun din metrou s-a vaccinat dacă îl întreb, sau în educatoarele copilului că păstrează normele de igienă sau că poartă mască.

Încredere înseamnă certitudine, înseamnă siguranță

Și cu toții tânjim după siguranță și certitudine în aceste zile. Din păcate ele nu mai există în viețile noastre pentru că NU (mai) țin de noi, de ce putem noi să facem.

Am reușit cu greu să mă detașez o perioadă de haosul COVID, de știrile alarmante, dar meseria mea mă pune în față cu cifrele cumplite din ultimele zile, și nu mai pot nega realitatea. Nu mai pot fugi și închide radioul pentru că well, eu sunt radioul în cazul de față. Și în mine am încredere că dau informații corecte. Cum aș putea eu să am încredere că la școală copiii toți poartă măști corect dacă eu nu am încredere în școală că ia măsurile necesar de igienă? Că își verifică profesorii dacă păstrează toate normele?

ÎNCREDEREA trebuie câștigată și cu toții știm că în România e foarte greu așa ceva. Suntem suspicioși în orice circumstanță, de aici uneori devenim și paranoici pentru că .. statul român nu ne tratează ca pe niște adulți. Mi-a zis recent epidemiologul Octavian Jurma această frază și mi-a rămas întipărită în minte: cum să avem încredere în stat și poate chiar și in medici pe alocuri, dacă statul NU NE TRATEAZĂ CA PE NIȘTE ADULTI? Ne-au mințit atâția ani și mai ales la Colectiv, că se descurcă, și uite câți oameni au murit. Cum putem să îi credem când cuvântul de bază este șpagă în instituțiile de stat ? Birocrație și spagă?

Să ai încredere înseamnă se te bazezi pe celălalt, chiar dacă e străin. Să te bazezi că dacă îl întrebi cum se simte nu te minte și își ascunde niste simptome, sau că nu îți spune ce vrei tu să auzi.

Până la urmă încredere înseamnă și responsabilitate socială. Să știi că vecinul, colegul, șeful, prietenul, își duc la capăt promisiunile. Dacă ne-am respecta puțin mai mult unii pe alții, ce viață diferită am avea.

Eu am obosit să fiu suspicioasă, nu mai pot avea încredere în nimeni: nici un casiera de la Mega care mă asigură că e vaccinată, nici în paznic care stă cu masca sub nas și nici măcar nu se mai sinchisește să și-o ridice peste nas când vine un client, nici în șoferul de RATB care stă fără mască pentru că e in cabina lui. Nici în educatoarele de la grădinița copilului pentru că acolo este cea mai vulnerabilă zonă. Nici in părinții care oricum își aduc copiii cu muci si tuse. Cu greu am decis să îl retrag de la grădi pe micul Blond până la sfârșitul anului.

Nu zic să faceți ca mine, zic să aveți curaj să faceți ce credeți că e mai bine pentru familia voastră. Grădinița (cât a apucat să meargă ) l-a ajutat enorm dar în acest moment, beneficiile grădiniței NU sunt mai mari decât sănătatea lui, a familiei.

Îmi place să cred că încă nu am trecut limita normalului, și că nu mă aflu pe linia subțire și de gheață a paranoicii și panicii, dar și dacă oi fi trecut-o, nu-mi pare rău. Mai stăm cu toții unii peste alții in casă, muncim prin bucătărie, pe WC, în baie sau holuri și ascunși prin dulap, facem scoală online, pentru că asta ne e realitatea.

Dacă doar am fi avut mai multă încredere… poate nu se ajungea aici…

Citeste si:

Responsabilitate socială sau a pârî? „Lasă, nouă nu ni se poate întâmpla”