Copiii vor să crească repede, iar noi părinții i-am mai ține în loc puțin

Duminica dimineață ne prinde mereu îmbrățișați într-o formulă de cel puțin un adult și un copil.
De data asta eram doar eu și D.

-Mama, când A. o să aibă 6 ani ca mine, eu câți o să am?
-10 ani, puiule.

-Și când el o să aibă 10?

Oftez puțin. Și îl strâng tare în brațe.

-O să ai 14 ani.

-Dar când el o să aibă 14 ani? Eu câți ani o să am?

Mi s-a tăiat respirația. Jur. Am respirat adânc, mintea a vrut să meargă în acel loc în care el are 18 ani, dar m-am oprit. Am refuzat.

-Vei avea 18 ani și o să poți face mult mai multe alegeri singur.

– Wow, și o să îmi pot cumpăra dulciuri multe? :))

—–

Aseară ne-a aranjat periuțele de dinți pe marginea chiuvetei, mie și lui taică-su și ne-a pus și două tuburi de pastă de dinți la alegere. Cum facem și noi cu el. Crește atât de repede, și mai ales își dorește asta. Iar eu ca părinte, deși în secret vreau să îl țin mic cât pot de mult, știu că nu se poate și mai ales că nu trebuie să îl înfrânez, ci din contră, să îi dau aripi.

Îmi amintesc când eram și eu mică și mereu ziceam că am cu un an în plus față de vârsta reală. Abia așteptam să cresc, doar doar voi putea face lucrurile interzise copiilor. Oare o fi bine să fiu un copil cu mintea de acum?

“Timp, nu fi hain”