Țin minte și acum un moment din copilărie când mama se ținea de spate, aplecată la mașina de spălat, stând la 90 de grade neclintită. Aveți și voi astfel de amintiri?

Credeam că doar bătrânilor li se întâmplă să rămână anchilozați, dar nope. Se poate și până în 40 de ani chiar. 

Imaginați-vă:

Era 8 dimineața, mă pregăteam să îi fac micul dejun lui D. care dormea la etaj.

Am vrut să îl las jos din brațe pe micul Blond șiiii ceva a făcut poc la spate. Eram în bucătărie. După ce m-am aplecat, așa am rămas. ÎN-ȚE-PE-NI-TĂ . Mi s-a tăiat brusc respirația și am simțit cum vin niște lacrimi de durere. Cel mic era contrariat, nu știa ce am, de ce mă aolesc. M-am pus în 4 labe pe jos și am început să mă târăsc mai mult până în cameră. Drumul a fost lung și greu pentru că NU am covoare pe jos (cine m-a pus! am vrut eu să nu aspir mult și uite, acum mă dor genunchii). Abia așteptam să ajung pe covorașul celui mic, pe puzzle-urile de spumă moooi.

Micul Blond mă trăgea de bluză să îl iau în brațe ( yeah right, din cauza asta am rămas așa, so no!)

Am luat telefonul și am căutat pe google: Ce să faci dacă ți-a înțepenit spatele

Răspunsurile nu mă ajutau: unele ziceau să pun ceva cald, altele, ceva rece. Oricum eu nu mă mișcam, nu aveam posibilitatea să ajung nici la ceva cald / rece.

Cum e prima oară când pățesc așa ceva nu am geluri antiinflamatoare în casă, doar un leucoplast mare pentru spate cu ardei iute. Dar era undeva sus, out of reach.

Au trecut vreo 10 minute în care am zăcut într-o poziție cât de cât confortabilă și am început să scriu acest text. Ce era să fac, până se trezea copilul cel mare. Mă rog, 5 ani jumătate e mare, vă zic imediat și de ce.

• Cum m-a ajutat D.?

Singurele ajutoare erau sormea care stă lângă mine, dar încă era devreme și nu am vrut să o trezesc, și D. care dormea.

S-a trezit în scurt timp singur și nu pricepea de ce tot gem și mă aolesc. I-am zis ce am pățit și logic, au început întrebările interminabile și răspunsurile tot mai lungi. Ba chiar m-a pus să îi arăt pe cartea lui de la USBORNE cu corpul uman cum e cu nervii si coloana vertebrală. (aviz autorilor cărtii, ati ratat partea asta:))

După vreo 10 minute îi zic că mi-e foarte foame. Pe masă era cascaval, dar pâinea stătea undeva mai sus, și nu ajungeam la ea. Nici el, vă dați seama. Fără să îmi zică s-a chinuit și a ajuns la pâine, și mi-a adus pe jos o bucată de pâine și una de cascaval.

Nu pot să vă zic cât de mândră am fost de el. M-am topit. Sunt așa momente când țipi la copil că nu strânge jucăriile sau nu aruncă la coș un ambalaj (da, se întâmplă oricărui copil, să nu fim ipocriți, e firesc), și apoi vine o astfel de clipă când îți arată  empatie și te și ajută. Și vă zic că și el a fost tare mândru de el pentru că i-a povestit apoi lui taică-su când a ajuns acasă, ce mult ne-a ajutat el, pe mine și pe frati-su.

I-am zis cu regret că nu îi pot face micul dejun, dar că poate să mănânce iaurt cu fulgi de ovăz, stafide și migdale  (his favourite anyway). La iaurt ajungea în frigider, dar restul erau puse pe rafturi sus.

Cu mișcări încete și dureri grave doar de o mamă știute, am reușit să mă ridic, dar tot la 90 de grade și să ajung la cereale & stuff.

Observați că eu pt mine nu m-am chinuit să ajung la pâine, dar copilul meu da. Pentru el, am îndurat durerea ca să îi dau cerealele, așa că ne-am ajutat reciproc, a concluzionat chiar el.

D. m-a și desenat cum mă țin de șale: Mișto, nu? 🙂

După vreo oră de stat așa, timp în care micul Blond avea urgent nevoie de o schimbare de scutec parfumat, și eu aveam nevoie la baie, a venit sor-mea cu geluri să mă facă bine.

Acum nu vă imaginați că am țopăit apoi într-un picior. M-am putut îndrepta dar nu puteam sta jos sau întinsă.

• Un nou început ?

Cum a decurs ziua? Horror! Am stat doar în picioare pentru că dacă stau jos se pune presiune pe nerv și apoi când mă ridic e cumplită durerea. Și să mă vedeți cu ce mișcări superomenești mă ridic.

Mi se păre ceva groaznic, cum îl alăptez pe cel mic, cum îl culc, cum îl urc la etaj? Cum mă aplec? Am reușit să îl alaptez, de urcat, urcă singur scările și eu stau să îl prind în spatele lui.

I-am lăsat în voia lor pe copii, s-au jucat împreună, separat, în gălăgie maximă, dar nu am putut interveni prea mult.

Mai greu e când cel mic vrea în brațe și trage de mine, plânge. Noroc că a mai stat cu sora mea care l-a dus sus în cameră și oricum, din fericire îi place să urce scările, cu mine în spatele lui. Ei, de azi a început să le și coboare asistat.

Nu pot însă să mă aplec și asta e destul de greu pentru că am tendința să îl prind dacă va cădea pe gresie sau pe ciment în curte și mai trag câte un icnet.

Înțeleg însă că nu trece cu una cu două și mă așteaptă încă o săpămână cel puțin de dureri.

• Până una alta Murphy nu doarme, clar

Am urcat sus ca să îl culc pe cel mic, de obicei adoarme la sân sau plimbat. Acum nu il puteam plimba așa că am sperat că adoarme mâncând. Apoi îmi dau seama că nu am cum să îl pun în pătuț. Înainte să iasă din cameră soțul îi zic:

• Cum te chem când adoarme ca să vii?
• Clipește de 2 ori, zice el amuzat.
• Bine, uite am o cutiuță muzicală, când o auzi să vii.

Am rezolvat cu numele de cod, a adormit dar după 20 de minute s-ă trezit in urlete și disperare timp de o oră cred.

Ce să mai lungesc, pe scurt ne-am chinuit pe rând câte încă o oră și jumătate să îl adormim.

Mi-e groază pur și simplu de zilele ce urmează.

Acum realizez ce bine e să nu te doară nimic.

Și uite așa, desperate times call, for desperate measures, și facem limonadă din lămâi, cum s-ar zice. Aleg totuși să cred că e și o parte bună.

Totuși, cum să rezist când trage de mine și întinde mânuțele cu iubire și lacrimi în ochi? Nu pot să nu îl mai țin forever, asta e clar, dar va urma o perioadă grea în care trebuie să ne schimbăm puțin obiceiurile și ritualurile de plimbat în brațe, căci o mamă nefuncțională nu e una bună :))  Abia reușesc să îl țin stând în fund eu pe pat. Dar sunt fericită că îi simt mânuțele în jurul gâtului.

Cine știe, poate e un semn bun, adică trebuie să sufăr eu puțin, dar dacă așa reușesc să îl mai dezlipesc puțin de pantalonii mei, nu aș zice nu.

PS: Când soțul vine acasă cu creme de a căror reclamă la tv până ieri făceam mișto, adresate publicului de 60 +, e un semn că m-am băbit. :))

Vi s-a întâmplat să rămâneți ca un semn de întrebare cocoșați? Cât a ținut? Ce ați făcut să vă treacă? Dar după? Ce ați făcut cu căratul copiilor?