Eram în baie, D. se bălăcea în apă, când îl văd că se pune pe burtă, bagă capul în apă și zice:

-Uite mami, înot! Așa se înoată !

M-au trecut toate transpirațiile să nu cumva să înghită apă, și în același timp eram nedumerită pentru că știam că eu sau taică-su nu i-am povestit despre înot până acum, pentru că nu am fost la mare cu el:

– Unde ai aflat de înot, D.?

– De la X și Y (doi colegi de la grădi). Uite așa se face – ridică mâinile deasupra capului și se rotește. Apoi continuă:

 Când mergi cu mine la apă, mami?  Din nou, m-a luat prin surprindere pentru că el nu cere niciodată undeva.

Eu și soțul, mirați, uitându-ne unul la altul, gândeam același lucru: Copilul nostru acceptă informații și de la alți adulți sau copii din viața lui, informații pe care le crede cu tărie, în naivitatea sa. A fost un moment în care m-am speriat, pentru că am simțit că nu îl mai pot proteja de lume. Am hiperventilat 3 minute într-o pungă de hârtie;) Apoi am tras aer în piept și mi-am dezmeticit.

Din momentul în care a devenit parte a societății, de când a intrat prima oară pe porțile grădiniței a început să dea câte puțin din viața lui, din atenția lui ce era îndreptată doar către mine, și către alți doi adulți din viața lui.

Copile, ai grijă în cine ai încredere, asta i-am spus și am să îi repet de acum înainte. Tocmai pentru că ești mic, oamenii vor profita de asta. Niciodată să nu crezi pe cineva doar pentru că trebuie, cercetează, întreabă, nu te lăsa păcălit!

Sigur, la vârsta aceasta fragedă de aproape 4 ani, noi părinții suntem responsabili să îl îndrumăm către informațiile corecte, dar cum înveți un copil așa mic să nu creadă orice? Zău dacă știu! Îi zic întruna, îi explic orice mă întreabă, dar cum se lipește de el partea cu (ne)încrederea?