Ora 5 dimineața. Da, ați citit bine.

– Mamii, mi-e foame, zice copilul trezindu-se din somn.

– D., nu mâncăm la ora asta.

Copilul insistă, de data asta cu specificații:

–Mamii, vreau chiftele! 

– Chiftele nu am, dar îți dau un sendviș cu cașcaval, îi propun eu deja resemnatată ca să îl fac să se culce la loc repede. Un sendviș înfulecat pe întuneric și gata. La somn cu el.

Nu de alta, dar săracul taică-su, mai avea o jumătate de oră până îi suna ceasul ca să se trezească.

– Nu, vreau chifteleeeeeeee. Deja tonul începe să fie unul nervos, crescendo.

– Dar nu am  chiftele!!!!! Îți dau altceva.

– Vreau chifteleeee, vreau chifteleee, vreau chifteleeeeeeee, vreau chifteleeeeeee!

 Jur, țipa din ce în ce mai tare iar eu, nu pot să vă spun ce nervi mă încercau la 5 dimineața când eram cu capul în pernă, sperând să înceteze țipetele copilului disperate. Până și câinele s-a trezit bulversat, nu înțelegea ce se întâmplă, dar s-a prins totuși că e rost de mâncare pe undeva.:)

Revenind:

– Vreau chifteleeeeee, insistă picătura chinezească timp de 10 minute pe ceas, 10 minute pe care le-am simțit ca pe o oră de tortură. Într-un final, după ce l-am lăsat efectiv să își spună of-ul și să își facă damblaua, s-a calmat. Mi-a venit geniala idee de a-i arăta copilui ce e în frigider. Și uite așa la 5 dimineața făceam inventarul cu ce avem de mâncare. Copilul îmi arată către platoul cu lasagna, zicând că sunt chiftele.

– Păi bine măi.. dacă știam că asta vrei D, nu mai pierdeam atâta timp și nervi. I-am dat să guste și aia a fost. S-a băgat în pat victorios și a adomit instant de epuizare. Știu, o să spuneți că nu e un bun exemplu de parenting, dar v-am mai zis că eu cred în echilibru și nu în extreme. Uneori și copiii ăștia au nevoie domnle, de mâncare la 5 dimineața. Sincer și mie îmi era deja foame după 15 minute de stat trează. Dar noi femeile suntem obișnuite să ne culcăm când ne este foame:)

Vreau chiftele, nu vreau chiftele! 

S-a mai întâmplat un episod similar cu laptele tot în toiul nopții, și atunci taică-su voia să cedeze și să meargă la magazin, dar nu l-am lăsat. Atunci a fost și mai nasol pentru că bănuiesc că a avut un coșmar și cu greu l-am liniștit. Apoi am stat treji toți 3 timp de aproape 2 ore.

Cel mai mișto este când îi dai ce vrea și apoi zice că nu mai vrea. Aia e maximăăă!

Exemplu: – Vreau chifteleee!!! 

– Poftim chiftele!!

– Nu vreeeeau chiftele!!! Whaaaat?! Păi nu ai zis că vrei ?! Rămâi șocat, vă jur! Ai impresia că visezi.

Cu piticii copilului pe creieraș nu te poți pune. No way. Am învățat asta the hard way. Nu înseamnă că cedez mereu, sau dacă înseamnă asta, ei bine da, cedez ca să rămân întreagă la minte.

De multe ori îmi pun ambiția și duc lupta crâncenă cu el, care câștigă, care e mai căpos. Dar mă retrag apoi, pentru că uneori, și el are nevoie să câștige bătălii mici. Trebuie să știi să îți alegi bătăliile în viață cu ăștia micii, vă zic.

Totuși, nu știu cum să liniștesc copilul când au loc momentele astea. Sigur acum râd când vă povestesc, dar acum 2 nopți plângeam în sine de nervi și oboseală. Și copiii voștri fac la fel? Vă rog redați-mi liniștea și speranța. Deja îl îndop bine bine înainte de culcare ca să nu mai repetăm episodul cu chiftelele. Vreau să știu că nu sunt sigura care trece prin așa ceva.